Liceu


+ Călătoriile lui Gulliver de Jonathan Swift


Tatăl meu avea o mică moşie în Nottinghamshire; eu eram al treilea din cei cinci fii ai săi. La vârsta de patrusprezece ani el m-a trimis la colegiul Emanuel din Cambridge, unde am stat trei ani, văzându-mi de învăţătură cu mare sârguinţă; cum însă întreţinerea mea — cu toate că mi se trimiteau foarte puţini bani — era prea costisitoare pentru bruma noastră de avere, am fost dat în ucenicie la domnul James Bates, un vestit chirurg din Londra, la care am lucrat patru ani. În acest răstimp, primind din când în când mici sume de bani de la tatăl meu, i-am cheltuit învăţând navigaţia şi alte părţi ale matematicii, folositoare celor ce-şi pun în gând să călătorească — lucru pe care nădăjduiam să-l realizez mai devreme sau mai târziu. După ce am plecat de la domnul Bates, m-am înapoiat în casa tatălui meu, unde, cu ajutorul lui, al unchiului John şi al altor câtorva rude, am obţinut patruzeci de lire şi totodată, făgăduiala că voi primi treizeci de lire pe an, necesare pentru întreţinerea mea la Leyda. Acolo am studiat medicina vreme de doi ani şi şapte luni, ştiind cât de bine o să-mi prindă această ştiinţă în călătorii îndelungate. Curând după întoarcerea mea de la Leyda, bunul meu dascăl, domnul Bates, m-a recomandat în calitate de chirurg pe vasul Swallow, de sub comanda căpitanului 3 Abraham Pannell. Cu el am lucrat trei ani şi jumătate, făcând câteva călătorii în Levant şi în alte ţinuturi. La înapoiere, m-am hotărât să mă stabilesc la Londra. Domnul Bates, profesorul meu, m-a sprijinit, recomandându-mă câtorva pacienţi. Am închiriat o aripă într-o casă modestă în vechiul cartier evreiesc, şi, fiind sfătuit să-mi schimb felul de viaţă, m-am căsătorit cu domnişoara Mary Burton, a doua fiică a domnului Edmund Burton, negustor de ciorapi din strada Newgate. Soţia mi-a adus o zestre de patru sute de lire....

+Dragostea nu moare Maitreyi Devi


  ÎNTÂEI SPTEMBRIE 1972. ZIUA MEA DE NASTERE. Voi, dragii mei prieteni Goutami si Parbati, voi ati fost cei care ati insistat sa mi-o sarbatoresc, dar nici n-ati banuit ca-n seara asta, pe când rasunau muzica si recitarile si râsetele, eu am fost tot timpul cu gândul departe. Vârtejul timpului, rascolitor, m-a ravasit si m-a purtat cu sine, nu înainte, spre viitor, ci înapoi, adânc în trecut. E miezul noptii, poate fi si doua noaptea. Sunt singura, pe veranda. De aici nu pot cuprinde tot cerul cu privirea. Jumatate din Ursa Mare, ca un etern semn de întrebare priveste în jos, catre mine - întrebari peste întrebari. Dar de ce revine aceasta întrebare în mine, peste atât amar de vreme? Obisnuiam sa ma întreb uneori de ce mi-a fost dat sa traiesc o asemenea întâmplare fara urmari. Acum vad ca ea n-a avut nici început, nici sfârsit. Stelele sunt stralucitoare, ele au fost martore ale suferintelor unor oameni fara de numar, întocmai cum astazi ma urmaresc pe mine. Stelele îmi cheama întreaga fiinta. Ma simt de parca n-as fi aici, dar mai sunt înca aici. As putea sa plec vreodata în alta parte? Aceasta e lumea mea. În patul lui, sotul meu doarme linistit. Câta încredere are în mine. El nici nu ma cunoaste prea bine; desi ma iubeste atât. Sunt întru totul a lui, dar poate ca el a simtit ca pentru mine mai exista ceva. Totusi, nu are regrete, cum nu am nici eu. Viata mea e împlinita. Tot ce-as fi putut darui lumii, simt ca am daruit. Stiu ca am cunoscut bucuria iubirii absolute, a adoratiei ce arde ca flacara nestinsa. Mi-am gasit rostul si împlinirea daruindu-i lui Guru al meu tot ce aveam mai bun în mine si atunci, de ce, începând de ieri, viata mea s-a schimbat într-atât?Tot ce-as fi putut darui lumii, simt ca am daruit. Stiu ca am cunoscut bucuria iubirii absolute, a adoratiei ce arde ca flacara nestinsa. Mi-am gasit rostul si împlinirea daruindu-i lui Guru al meu tot ce aveam mai bun în mine si atunci, de ce, începând de ieri, viata mea s-a schimbat într-at...

+Invitatie la vals de Mihail Drumes


Fragment: Totul s-a sfîrşit: nu-mi rămîne decît să mă sinucid. Sînt ferm convins că orice aş face de aici înainte nu rezolv nimic. Aşa că,neavînd încotro, mă văd silit să-mi plec steagul în faţa morţii.Sinuciderea se dovedeşte a fi un imperativ peste înţelegerea şi voinţa mea, un imperativ aş zice organic ― împotriva căruia orice rezistenţă pare lipsită de sens, ridicolă chiar. Nu exagerez deloc; în mine e viu numai un singur gînd: acela de a muri. În faţa lui,celelalte gînduri au amuţit, paralizat de înfricoşata lui atotputernicie. Niciodată n-a fost în mintea mea atîta rînduială cuminte, pentru că nu mi s-a întîmplat să făptuiesc ceva cu acordul atît de unanim al gîndurilor. Mereu m-am izbit de împotriviri dîrze sau în cel mai bun caz de îndoieli, reticenţe sau ezitări...Ce s-a întîmplat? Piaza rea, care m-a păscut din leagăn, sădind în mine buruiana trufiei, a fost germenul nenorocirilor de mai târziu?Sau eu însumi mi-am creat orbeşte, de-a lungul anilor, situaţiile nefaste care m-au îmbrîncit în coasta morţii?Nu ştiu, nu-mi dau seama... Ceea ce ştiu e că mîna destinului a aruncat cu o savantă preciziune, un laţ, care mi s-a strîns concentric în jurul gîtului, şi samt cum mă sugrumă. Dar de-acum încolo, ce-mi pasă? Navighez pe apele resemnării şi ştiu foarte bine încotro măduce corabia neagră.Doamne, ce frică-mi era odinioară de lumea umbrelor! Măzguduiau spaime teribile, nu era chip să văd un mort fără să mi sezbîrlească părul. Acum această împărăţie subpămînteană mi-adevenit dragă. ("Dragă" e o exagerare, mai degrabă "suportabilă".)Şi aşa-zisa unanimitate a gîndurilor de care vorbeam mai sus e tot o exagerare, însă prea mică, aproape neglijabilă.Pentru că mereu înregistrez opoziţii lăuntrice, mereu . ascult glasuri care mă cheamă înapoi la viaţă. Dar sînt atît de şovăielnice şifirave că nici n-ar trebui să le pomenesc. Aşa am auzit-o pe mama(obsesia ei încă persistă), pe soţia mea, Cecilia, şi pe alţi emisari ai fiinţei mele aflate în primejdie. Tuturor...

+Morometii de Marin Preda vol 1


Fragment: In Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial. Cîmpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari. Era începutul verii. Familia Moromete se întorsese mai devreme de la câmp. Cât ajunseseră acasă, Paraschi, cel mai mare dintre copii dăduse jos din căruţă, lăsase pe alţii să deshame şi să dea jos uneltele, iar el întinsese pe prispă o haină veche şi se culcase peste ea gemând. La fel făcuse şi al doilea fiu, Nilă; intrase în casă şi după ce se aruncase într-un pat, începuse şi el să geamă, dar mai tare ca fratele său, ca şi când ar fi fost bolnav. Al treilea băiat, Achim, se furişase în grajdul cailor, se trântise în iesle să nu-l mai găsească nimeni, iar cele două fete, Tita şi Ilinca, plecaseră repede la gârlă să se scalde. Rămas singur în mijlocul bătăturii, Moromete, tatăl, trăsese căruţa sub Umbra mare a celor doi salcâmi de lângă poarta grădinii şi apoi ieşise şi el la drum cu ţigarea în gură. Părea de la sine înţeles că singură mama rămânea să aibă grijă ca ziua să se sfârşească bine... Moromete stătea pe stănoaga podiştei şi se uita peste drum. Stătea degeaba, nu se uita în mod deosebit, dar pe faţa lui se vedea că n-ar fi r$u dacă s-ar ivi cineva... Oamenii însă aveau treabă prin curţi, nu era timpul de ieşit în drum. Din mâna lui fumul ţigării se ridica drept. - Ce mai faci, Moromete? Ai terminat, mă, de sapă? Iată că se ivise totuşi cineva. Moromete ridică fruntea şi îl văzu pe fecinul său din spatele casei apropiindu-se de podişcă. Se uită nu mai o dată la el, apoi începu să se uite în altă parte; se vedea că nu o astfel de apariţie aştepta. „...Pe mă-ta şi pe tine, chiorule!" şopti atunci Moromete pentru el însuşi, ca şi când până atunci ar mai fi înjurat pe cineva în gând 7 şi acum îl îngloba şi pe vecin, fiindcă tot apăruse; după care răspunsese foarte binevoitor: - Da, am terminat... Tu mai ai, mă, Bălosule? — Am- terminat şi eu. Mai aveam un petic dincoace în...

+Morometii vol 2 de Marin Preda


Fragment: In bine sau în rău, se schimbase Moromete? Cei care îl duşmăneau sau stăteau cu ochii pe el se potoliră sau îl uitară, ca şi când l-ar fi iertat sau l-ar fi dispreţuit. Ce putea să însemne asta? Bălosu deveni chiar binevoitor faţă de vecinul său, iar Guica şi Parizianu le întrebau pe fete când le întâlneau pe drum dacă alde Paraschiv nu le-a mai scris. De Nilă şi Achim nu ziceau numic, ca şi când din partea ăstora doi n-ar mai fi putut prididi să citească atâtea scrisori. Arăta tăcută Guica, nu i se mai auzea deloc gura prin faţa casei, pesemne că nepoţii aveau alte griji pe-acolo decât să-i trimită scrisori. în acei ani muri părăsită în bordeiul ei şi fu dusă la cimitir de Parizianu. Moromete, cu toate că era vorba de sora lui mai mare, nu veni nici măcar s-o vadă, dar asta nu miră pe nimeni, se cunoşteau în sat altele de acest fel mult mai rele. Cu atât mai puţin băgă cineva de seamă că fi-său cel mic, Niculae, nu se mai ducea nici el la şcoală; deşi maică-sa vânduse.şi ea un pogon din pământul ei sa-l ţină mai departe, totul se opri când trebuia să treacă pe al patrulea an: Moromete îi spuse, fără multă vorbă, că s-a terminat şi cu istoria lui cu studiile, să stea acasă şi să pună mâna pe sapă. Băiatul nu se mai zbătu nici el ca la început, nu se mai plânse nici pe lângă maică-sa, şi nici pe lână preot sau fostul lui învăţător ca să-l ajute; cu tatăl său se întâmpla ceva. Nu se mai putea vorbi cu el, spuneai una şi el asculta şi ai fi zis că înţelegea, ca să te pomeneşti pe urmă că răspunsurile pe care ţi le dădea veneau din altă parte... Devenise în mod ciudat întreprinzător şi în anul când nu-i mai dădu voie lui Niculae să-şi urmeze şcoala (an în care începuse şi războiul) îi mergea destul de bine, îşi făcuse un pridvor în faţa casei şi tot timpul umbla cu căruţa şi caii de la munte la baltă. Parcă chiar întinerise, arăta zdravăn, cu mustaţa mereu neagră şi când tot satul se pitea în casă şi coşurile fumegau sub gerurile năpraznice ale iernii,...

+Ciocoii vechi si noi de Nicolae Filimon


Fragment: Într-o dimineaţă din luna lui octombrie, anul 1814, un junede 22 de ani, scurt la statură, cu faţa oacheşă, ochi negri plini de viclenie, un nas drept şi cu vârful cam ridicat în sus, ce indică ambiţiunea şi mândria grosolană, îmbrăcat cu un anteriu de şamalagea rupt în spate; cu caravani 11 Caravani - pantalonide pânză de casă vopsiţi cafeniu; încins cu o bucată depânză cu marginile cusute în gherghef; cu picioarele goale băgate în nişte iminei de saftian, care fuseseră odată roşii, dar îşi pierduseră culoarea din cauza vechimii; la încingătoare cu nişte călimări colosale dealamă; în cap cu cauc de şal, a cărui culoare nu se poate distinge din cauza peticelor de diferite materii cu care era cârpit, şi purtând ca veşmânt de căpetenie o fermenă depambriu ca paiul grâului, căptuşită cu bogasiu roşu; un astfel de june sta în scara caselor marelui postelnic Andronache Tuzluc, rezemat de stâlpii intrării şi absorbitîn nişte meditaţiuni care, reflectându-se în trăsaturile feţei sale, lăsau să se vadă până la evidenţă că gândireace-l preocupa nu era decât planuri ambiţioase ce închipuirea lui cea vie îi punea înainte şi obstacolele ce întâmpina în realizarea lor. În momentul acela, uşa scării se deschise şi se arătă înaintea junelui un arnăut îmbrăcat numai în fir, cupistoale şi iatagan la brâu şi cu tătarcă roşie blănită cuvulpe nafe. Mândrul albanez, fără să privească cât de puţin pe bietul june ce-i făcea temenele. ...

+Cartea nunții de George Calinescu


Fragment:  "Când salcâmii statiei începura sa alunece pe dinaintea trenului, lovind  usor cu frunzisul streasina vagonului, Jim trase usa compartimentului si merse sa se aseze la locul sau de langa fereastra. Mirosul de piei incinse si de unsori il facu sa priveasca cu mai multa repulsie plusurile groase ale fotoliilor de culoarea tutunului uscat. Pe spetezele si bratele lor, eroziunile se prefacusera in ulceratii negre lipicioase, adevarata lepra a stofelor batrane. Jim acoperi cu batista plaga rezematorii sale, apoi se lasa pe spate, intr-o pozitie calma, rece si meditativa. Destul de lucid pentru ca sa-si dea seama de miscarile sale sufletesti si sa inabuse la vreme impulsiunile de vanitate vulgara, el nu putu sa nu recunoasca invazia unui sentiment de abstractie personala, caracteristic in clipele in care se banuia observat. In aceste imprejurari el simtea nevoia sa-si compuna o masca severa si abstracta si sa se ilustreze printr-o contemplatie de neuitat, ranind lumea cu atitudinea sa morala. Incerca dar sa se smulga contingentelor, examinand tavanul alburiu al comportamentului recenzand fara familiaritate pe tovarasii de calatorie, rezemandu-se cand intr-o mana, cand intr-alta, dar aceste sdortari de a-si gasi o tinuta fireasca ii vadira si mai mult stangacia."...

+ Romeo si Julieta de William Shakespeare


Fragment: Textul lui Shakespearean ne ofera date mult mai preţioase, acelea ce privesc - pană la un punct, evident —  biografia  spirituală a poetului. "Shakespeare este singurul biograf al lui Shakespeare", scria in secolul trecut marele ganditor si stilist Ralph Waldo Emerson. Dacă ar fi sa restrîngem problema la cel mai uşor demonstrabil aspect al biografiei spirituale ce se poate desprinde din opera lui Shakespeare, acela al informatiei,  pana si cititorii neavizati isi pot daseama de amploarea si corectitudinea ei in multe domenii: teatrul (Hamlei, Visul unei nopti de vara, Henric al V-lea), dreptul (Masurapentru masura, Negutatorul din Venetia), muzica (Richard al 17-lea, Negutatorul din Venetia),  pictura (Venus si Adonis, Timon din Atena), gramatica, logica, retorica (Zadarnicele chinuri ale dragostei), filozofia, etica (Troilus si Cresida, HamJcl), navigatia (Furtuna),  botanica (Ilamlet, Poveste de iarna etc), astrologia, istoria etc. ca sa nu mai vorbim de profundacunoastere a vietii de la tara, targ si oras, a curtii regale, a folclorului englez. Sursele de inspiratie -atatea cate au fost deocamdata identificate (v. de pilda cele 6 volume ale lui G. Bullough,  Narra- tive and Dramatic Sources of Shakespeare, New York, 1957) sunt, iarasi, toarte intinse si diverse - de laromanele cavaleresti la proza Renasterii engleze, de la Biblie, Ovidiu si Vergiliu la Edmund Spenser,de la Belleforest la Holnished, de la Boccaccio la Chaucer, de la Sene-ca tragedianul la Seneca prozatorul... Iar daca din vreme in vreme Shakespeare pacatuieste prinanacronisme (Cleopatra joaca biliard, in  Poveste de iarna aflam despre existenta unei mari a Boemiei,troienii si grecii din Troilus si Cresida folosesc si expresii din terminologia crestina), explicatia (fara afi o scuza) trebuie cautata si in sursele folosite.De aici si intrebarea fireasca a spectatorilor, cititorilor si cercetatorilor: cum este posibil ca numai incativa ani de studiu la...

+ Ion vol 1 de Liviu Rebreanu


Fragment:  Din şoseaua ce vinde de la Carlibaba, intovarasind Somesul ba in dreapta, ba in stanga pana la Cluj si chiar mai departe, se desprinde un drum alb, mai sus de Armadia, trece raul peste podul batran de lemn, acoperit de sindrila mucegaita, spinteca satul jidovita si alearga spre Bistrita, unde se pierde in cealalta sosea nationala care coboara din Bucovina prin trecatoarea Bar-gaului lasand Jidoava, drumul urca intai anevoe pana ce-si face loc printre dealurile stramtorate, pe irma insa inainteaza vesel, neted, mai ascunzandu-se printre fagii tineri ai Padurii Domnesti, mai poposind putin la Cismeaua Mortuli, unde pictura vesnic apa de izvor racoritoare, apoi coteste brusc pe subt Rapele Dracului, ca sa dea buzna in Pripasul pitit intr-o scrantitura de coline. La marginea satului te intampina din stanga o cruce stramba pe care e rastignit un Hristos cu fata spalacita de ploi de ploi si cu o cununita de flori vestede agatata de picioare. Sufla o adiere usoara si Hristos Isi tremura jalnic trupul de tinichea ruginită pe lemnul mancat de carii si înnegrite de vremuri. Satul parca e mort. Zapuseala ce pluteste in vasduh tese o tacere nabusitoare. Doar in rastimpuri fasaie alene frunzele adormite prin copaci. Un fuior de fum albastru se opinteste sa se inalte dintre crengile pomilor, se balabaneste ca o matahala ametita si se pravale peste gradinile prafuite, inbaluindu-le intr-o ceata cenusie. In mijlocul drumului picoteste cainele invatatorului Zaharia Heredelea, cu ochii intredeschisi sufland greu. O pisica alba ca laptele vine in varful picioarelor ferindu-se sa nu-si murdareasca labutele prin praful ulitei, zareste cainele sta putin pe ganduri apoi iuteste pasii si se furiseaza in livada ingradita cu nuiele peste drum. ...

+ Ion Vol 2 de Liviu Rebreanu


Fragment:  Cand mariti o fata, e parca ti-ar arde casa! ofta Herdelea incheind socotelile nuntii. Acu numai sa fie cuminte si fericita! ...  casa parea pustie fara Laura. Toti vorbeau mereu de ea, ghiceau pe unde o fi ajuns si ce-o fi facand, iar dascalita si Ghighi lacrimau cand dadeau peste vreun lucrusor ramas de la dansa. Viata insa isi relua chiar de-a doua zi mersul ei obisnuit nepasatoare nici de dureru si nici de bucurii. O scrusiare care avea groaza doamna Herdelea oricat ii explica Titu ca e o simpla formalitate. Invatatorul, ingrijorat in taina ca si nevasta-sa si doritor de compatimire si incurajari care sa-i risipeasca temerile, cauta si gasi un prilej sa povesteasca lui Belciuh toata incurcatura. Desi staruia intre dinti raceala, amandoi se prefacu ca nu stiu nimic, iar Herdelea tragea o impacare adevarata, din ce in ce mai infricosat sa nu-i faca vreo pozna cu locul casei. Belciug se mira il compatimi cu o palpaore stanie in ochi si pe urma ii spuse ca va veni si dansul la licitatie sa-i dea o mana de ajutor daca va fi nevoie. Invatatorul era multumit ca l-a imblanzit si astfel il va indupleca mai lesne de-acum sa faca actul de donatie a locului, cum ii fagaduise cand s-a apucat sa-si cladeasca increzator casa. Totusi nu indrazni sa se spovedeasca nevestei sale care ra,amea neclintita in  antipatia ei fata de "pamantul" viclean. De altfel indata a intervenit taraboiul cu nunta lui Ion, aruncand iar valul uitarii vremelnice peste necazurile zilei... In vinerea fixata, avocatul sosi de dimineata, dar se opri numai o clipa, sa comunice invatatorului ca, avand o afacere urgenta in Armadia, sa-l astepte inspre amiaza, la intoarcere, pentru descurcarea formalitatilor. ...

+ Mara de Ioan Slavici


Fragment: A rămas Mara, săraca, văduvă cu doi copii, sărăcuţii de ei, dar era tânără şi voinică şi harnică şi Dumnezeu a mai lăsat să aibă şi noroc. Nu-i vorbă, Bârzovanu, răposatul, era, când a fost, mai mult cârpaci decât cizmar şi şedea mai bucuros la birt decât acasă; tot le-au mai rămas însă copiilor vreo două sute de pruni pe lunca Murăşului, viuţa din dealul despre Păuliş şi casa, pe care muma lor o căpătase de zestre. Apoi, mare lucru pentru o precupeaţă, Radna e Radna, Lipova e numai aci peste Murăş, iar la Arad te duci în două ceasuri. Marţi dimineaţa Mara-şi scoate şatra şi coşurile pline în piaţa de pe ţărmurele drept al Murăşului, unde se adună la târg de săptămână murăşenii până de pe la Sovârşin şi Soboteliu şi podgorenii până depe la Cuvin. Joi dimineaţa ea trece Murăşul şi întinde şatra pe ţărmurele stâng, unde se adună bănăţenii până de pe la Făget, Căpălnaş şi Sân-Miclăuş. Vineri noaptea, după cântatul cocoşilor, ea pleacă la Arad, ca ziua s-o prindă cu şatra întinsă în piaţa cea mare, unde lumease adună din şapte ţinuturi. Dar lucrul cel mare e că Mara nu-ţi iese niciodată cu gol în cale; vinde ce poate şi cumpără ce găseşte; duce de la Radna ceea ce nu găseşti la Lipova ori la Arad şi aduce de la Arad ceea ce nu găseşti la Radna ori la Lipova. Lucrul de căpetenie e pentru dânsa ca să nu mai aducă ce a dus şi vinde mai bucuros cu câştig puţin decât ca să-i „clocească” marfa.Numai in zilele de Sfanta Marie se intoarce Mara cu cosurile deserte la casa ei. Sus, pe coasta unui deal de la dreapta Murasului, e manastirea minoritilor vestita Maria Radna. ...

+ Crima si pedeapsa de Fiodor Dostoievski


Fragment: Intr-una din zilele dogoritoare de la începutul lunii iulie, un tînâr ieşi pe înserate din cămăruţa în care sta cuchirie la nişte locatari din ulicioara S. Şi, ajuns în stradă, se îndreptă încet şi oarecum nehotârît spre podul K.Pe scară avusese noroc să se strecoare fără a se întîlni cu gazda. Cămăruţa lui se afla la mansarda unei clădiriînalte, cu patru etaje, şi semăna mai degrabă cu un dulap decît cu o odaie. Iar gazda care-i închiriase aceastăchilie, cu masa şi curăţenia în preţ, locuia cu cîteva trepte mai jos, într-un apartament separat. De cîte ori ieşeadin odaie, tînârul eră nevoit să treacă prin faţa bucătăriei, a cărei uşă era mai întotdeauna larg deschisă spre scară,şi, de fiecare dată, avea o senzaţie bolnăvicioasă de teamă, de care îi era ruşine şi care îl făcea să se încrunte. Eradator vîndut gazdei şi se temea să dea ochii cu ea. Nu că ar fi fost laş sau sfios din fire, dimpotrivă, dar de la o vreme se afla într-o stare de încordare şi iritarenervoasă vecină cu ipohondria. Se închisese în el însuşi şi se izolase într-atîta de toată lumea, încît ajunsese să seteamă nu numai de întîlnirea cu gazda, dar de orice relaţii cu oamenii. îl copleşea sărăcia, deşi în ultima vremenici aceasta nu-l mai apăsa. Nu-şi mai vedea deloc de ocupaţiile zilnice, mai mult chiar: nici nu voia să mai ştiede ele. De fapt, nu se temea cîtuşi de puţin de gazdă, orice planuri ar fi clocit împotriva lui. Dar decît să seoprească pe scară, să asculte tot soiul de nerozii despre acele nimicuri ale vieţii de toate zilele, de care nu sesinchisea, şi să audă cererile insistente de a achita chiria. ...

+ La Medeleni volumul 4 de Ionel Teodoreanu


Fragment: Ardeau numai luminile utile, departate cu preciziune unele de altele, aerian izolate, cu spatii de noapte marina intre licaririle lor fragile. Intuneric prin umbra onctuos spintecata ― spuma elicei fu­mega alb pe vintul lins al apei ― fara de trup, tacut; vaporul nu era decit procesiunea somnambula a unei constelatii grupata geometric, subt tremurul captiv al constelatiilor fixe. Nu rasuna nici un tunet spumos de talaz ― salt solitar sfarmat in larguri ― nici pas descult de val nu s-auzea, impiedicindu-se in trena lunga. Ta­cere fara cadenta de frunza, iarba, vint sau unda: tacerea cosmic destinsa in fluida boltire a celor patru zari. Cosite, vastele intinderi abureau seva salina a marii. Amar, amar parfum de toamna, de parca Zeul apelor adinci strivise-n palme sucul pamintean al frunzelor de nuc si, cu o singura miscare, il imensificase umed pin' la stele. Toţi pasagerii dormeau in cabinele alb si jilav mirositoare a odaie de baie, cu ferestruicile inchise, infasurati in paturi groase, caci dupa suavele nopti mediteraneene, cu dulcea lor privire de un albastru marin subt valurile de cadina ale lunii, si cu suflarea lor de floare de lamii, migdal si portocal ― aspra noapte a Marii Negre infricosa ca ochii de corsar. De aceea, coverta cabinelor de clasa I era pustie; chaises-longues- urile, goale. În curba molatecă a unora, cîte o batistă uitată amintea viteazul strănut care alungase în cabină pecălătoarea hotărîtă, în principiu, să aştepte răsăritul lunii. ...

+ La Medeleni 2-3 de Ionel Teodoreanu


Fragment: Deşi plină de şcolari, vasta clădire a Liceului Lazăr din Bucureşti amuţise. Din ea nu s-auzeau decît zvonurile de-afară:gemătul lung al tramvaielor; vociferările ritmice ale oltenilor cuzarzavaturi, fructe şi cărbuni; şi în răstimpuri, prin flacăra albă averii, corul crud şi anarhic al vrăbiilor din Cişmigiu.Mai bine de cinci sute de peniţi porniseră cruciada ultimelorteze ale anului, alungate de aceeaşi teroare ― corigenţa sau repetenţa ― călăuzite de acelaşi fanatism: cucerirea vacanţei fără de griji. Î n toate clasele, mirosul acid al cernelii stăpînea ― maipresus de celelalte ― ca prezenţa unui destin. De pe catedre,dominînd şirurile spinărilor aplecate, zeii didactici ― îndeobştesluţi, neraşi, cu ochelari călări pe triste nasuri ― aveau expresiaenigmatică a zeilor autentici.Fiţuicile circulau pe subt pupitre, se tupilau subt sugătorileimprimate cu tabla înmulţirii, pîndeau subt filele caietelor liniateşi emoţionate ― agere şi clandestine ca şopîrlele ― răsărind dintr-o manşetă cu inscripţii microscopice, din crăpăturileatavice ale băncilor sau din alte tainiţe intime. Cînd şi cînd, uşavreunei clase se deschidea cu o încetineală leşinată şi se închidea patetic, izgonind pe coridor un mic Oedip în uniformă,prins cu fiţuica în caiet, cu cartea pe genunchi sau aplecat famelic pe caietul vecinului. Şi corul antic al tăcerii murmura-nurechile urechite în prezent şi viitor: "Repetent... re petent...repetent..."Ionel Teodoreanu La Medeleni Vol.2 şi 3 Drumuri Partea întîia1 SFÎRŞITUL UNUI AN ŞCOLAR Deşi plină de şcolari, vasta clădire a Liceului Lazăr din Bucureşti amuţise. Din ea nu s-auzeau decît zvonurile de-afară:gemătul lung al tramvaielor; voci ferările ritmice ale oltenilor cuzarzavaturi, fructe şi cărbuni; şi în răstimpuri, prin flacăra albă averii, corul crud şi anarhic al vrăbiilor din Cişmigiu.Mai bine de cinci sute de peniţi porniseră cruciadă ultimelor teze ale anului, alungate de aceeaşi teroare ― corigenţa saurepetenţa ― călăuzite...

+ La Medeleni vol.1 de Ionel Teodoreanu


Fragment: Doi ţărani salutară cu o arhaică solemnitate pe viitorul stăpîn almoşiei. Mişcarea vastelor pălării învălui pe Dănuţ cu epicul vînt algloriei. Se opri în mijlocul şoselei ca un gladiator aclamat în arenă cucălcîiul pe trupul biruitului, avînd drept scut zmeul, drept lance sfoaraal cărei fuior îl strîngea în pumnul răpezit îndărăt.― D-apoi nu te doboară, boierule, namila asta? întrebă unul dinţărani.― Pe mine?!Dănuţ tocmai isprăvise clasele primare. Era licean în vacanţă.― Mai bine hai de i-om da boierului o mînă de-ajutor să-l suie, seamestecă în vorbă celălalt ţăran, apropiindu-se de zmeu.― Da mare-i! se minună el. Cît o fereastră boierească! D ănuţ se simţi mîndru că zmeul e al lui şi umilit că e mai mare decîtel. Instinctiv ― cum ocoleşte o femeie măruntă vecinătatea celor înalte― se îndepărtă grav, măsurînd şoseaua cu pasul. Zmeul rămasearestat între cei doi ţărani.― Opreşte, boierule, că nu bate vîntul dintr-acolo; întoarce-te-napoi, porunci sfătos unul dintre ei.Dănuţ se codi o clipă, cercetă zările, se încruntă cu demnitate, cafrămîntat de socoteli adîn c i, de răspunderi... şi se supuse. În goanamare trecu pe lîngă zmeul atent, şi fugi, şi fugi depănînd sfoara întredegete. În urma lui mosorul se zbătea ca un guzgan epileptic.― Daţi-i drumul! răcni el de departe, smucind sfoara din răsputeri.Zmeul căzu în cap, Dănuţ pe spate. Î ntre timp, unul cîte unul, apoi pîlcuri-pîlcuri, copilaşii satului îngrădiră, desculţi şi naivi, evenimentul de pe şosea.― Lasă, boierule, că ţi-l muştruluiesc eu, îl linişti unul din ţărani,ştergîndu-i straiele de colb cu bătăi delicate, ca pe un patrafir.― Vezi! Vezi! Dacă nu i-aţi întins coada, suspină întretăiat Dănuţ,abia stăpînindu-şi lacrimile....

+ Enigma Otiliei de George Calinescu


Fragment:  Intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909, cu putin inainte de orele zece, un tanar de vreo optsprezece ani, imbracat in uniforma de licean, intra in strada Antim, venind dinspre strada Sfintii Apostoli cu un soi de valiza in mana, nu prea mare, dar desigur foarte grea, fiindca, obosit, o trecea des dintr-o mana intr-alta. Strada era pustie si intunecata si, in ciuda verii, in urma unor ploi generale, racoroase si fosnitoare ca o padure. Intr-adevar, toate curtile si mai ales ograda bisericii erau plinede copaci batrani, ca de altfel indeobste curtile marelui sat ceera atunci Capitala. Vantul scutura, dupa popasuri egale,coamele pomilor, facand un tumult nevazut, si numai intunecarea si reaprinderea unui lan de stele dadea trecatorului banuiala ca mari varfuri de arbori se miscau pe cer. Tanarul mergea atent de-a lungul zidurilor, scrutand, acolo unde lumina slaba a felinarelor ingaduia, numerele caselor. Uniforma neagra ii era stransa bine pe talie, ca un vesmant militar, iar gulerultare si foarte inalt si sapca umflata si dadeau un aer barbatesc si elegant.Fata ii era insa juvenila si prelunga, aproape feminina din pricina suvitelor mari de par ce-i cadeau de sub sapca, darcoloarea maslinie a obrazului si taietura elinica a nasului corectau printr-o nota voluntara intaia impresie.Din chipul dezorientat cum trecea de pe un trotuar pe altul in cautarea unui anume numar, se vedea ca nu cunostea casa pe care o cauta. ...

+ Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi de Camil Petrescu


Fragment: În primavara anului 1916, ca sublocotenent proaspat, întâiadata concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanteriedin capitala, la fortificarea vaii Prahovei, între Busteni siPredeal. Niste santulete ca pentru scurgere de apa, acoperiteici si colo cu ramuri si frunzis, întarite cu pamânt ca de un latde mâna, erau botezate de noi transee si aparau un front devreo zece kilometri.În fata lor, câteva dreptunghiuri de retele si "gropi de lup" eraumenite sa sporeasca fortificatiile noastre. Toate capeteleacestea de transee, risipite ici-colo, supraveghind soseaua de pe boturi de deal, nu faceau, puse cap la cap, un kilometru. Zece porci tiganesti, cu boturi puternice, ar fi râmat, într-o jumatate de zi, toate întariturile de pe valea Prahovei, cu retelede sârma si cu "gropi de lup" cu tot. (Gropile astea de lup erauniste gropi cât cele pe care le fac, jucându-se, copiii în nisip, iar în fund aveau batut câte un mic tarus, ascutit apoi ca o teapa în sus.) Dupa socotelile Marelui stat-major român din 1916 -adica din timpul bataliei de la Verdun - dusmanul care venea laatac avea sa calce, din nebagare de seama, în aceste gropi sisa se împunga în tepi, fie în talpa, fie în spate. Despre "valeafortificata" a Prahovei vorbea cu respect toata tara:Parlamentul, partidele politice si presa. Ca sa nu poata fivazute din tren aceste realizari misterioase, vagoanele nucirculau decât cu perdelele trase, sau, daca nu erau perdele,cu geamurile mânjite cu vopsea alba, iar de la Sinaia, pefiecare culoar, erau santinele cu baioneta la arma. La 10 mai, în acelasi an, eram mutat în regimentul XX, care, de un an simai bine, se gasea pe frontiera, deasupra Dâmbovicioarei înmunti, tot pentru acoperire si fortificatii....

+ Cum Vad Eu Lumea de Albert Einstein


Fragment: Primiti mai întîi multumirile mele profunde pentru fapta dumneavoastrã bunã, cea mai mare bine facere de care se poate bucura un om ca mine. Invitîndu-mã în Academia dumneavoastrã, mi-ati oferit posibilitatea sã mã dedic cu totul cercetãrilor stiintifice, eliberat de agitatia si grijile unei profesiuni practice. Vã rog sã rãmîneticonvinsi de sentimentele mele de recunostintã si desîrguinþa strãdaniilor mele, chiar si atunci cînd roadele eforturilor mele vi se vor pãrea sãrãcãcioase.Îngãduiti-mi sã adaug la toate acestea cîteva observa-tii generale cu privire la locul pe care îl ocupã domeniul meu de activitate, fizica teoreticã, în raport cu fizica ex-perimentalã. Un prieten matematician îmi spunea de unã-zi jumãtate în glumã, jumãtate în serios: „Matematicianul stie desigur ceva, dar, fãrã îndoialã, nu stie tocmai ceea ce i se cere în momentul respectiv.“ Exact la fel staulucrurile cu fizicianul teoretician atunci cînd este solicitat de fizicianul experimentator. De unde vine aceastã curioasã lipsã a capacitãþii de adaptare?Metoda teoreticianului implicã faptul cã el are nevoie de supozitii generale, numite principii , din care sînt deduse consecinte. Asadar, activitatea sa se divide în douãpãrti. În primul rînd, el trebuie sã caute aceste principii si, în al doilea rînd, sã desfãsoare consecintele ce decurgdin principii. Pentru îndeplinirea celei de-a doua dintre sarcinile numite, el primeste în scoalã un echipament potrivit. Dacã prima dintre sarcinile sale este deja îndeplinitã într-un anumit domeniu, adicã pentru un complex decorelatii, succesul nu-l va ocoli de cîte ori silinta si ratiunea vor fi îndestulãtoare ...

+ Doamna Bovary de Gustave Flaubert


Fragment: Opera lui Gustave Flaubert, situată la un moment de răscruce în evoluţia literaturii franceze, este unadin marile culmi ce jalonează istoria realismului critic. Metoda de creaţie pe care Stendhal şi Balzac oilustraseră în deceniile precedente îşi pierduse mult din vigoare şi se discreditase în mâinile mai puţinîndemânatice ale celor ce-i imitau. Iată de ce Flaubert creează după o formulă proprie, născută anume din ne-voia unei înnoiri; este adevărat că inovaţiile lui au constituit şi un punct de plecare pentru şcoala naturalistă,dar aceasta a apărut de fapt în afara şi chiar împotriva intenţiilor lui Gustave Flaubert. O privire asupra vieţiiscriitorului ne va ajuta să înţelegem atât geneza şi caracteristicile metodei lui de creaţie cât şi contingenţeleacesteia din urmă cu naturalismul.Gustave Flaubert s-a născut la 12 decembrie 1821 în oraşul Rouen din Normandia. Era fiul doctoruluiAchille-Cléophas Flaubert, chirurg-şef la spitalul din Rouen, una din celebrităţile medicale ale timpului. Dotatcu un înalt simţ al datoriei, doctorul Flaubert se bucura pentru devotamentul şi bunătatea lui de recunoştinţa şistima tuturor concetăţenilor. Iată de ce în 1824, sub regimul de cruntă reacţiune al Restauraţiei, când a fostdenunţat ca ateu, el a găsit apărători în toate păturile populaţiei, iar la moartea lui, docherii din Rouen i-au purtat sicriul pe umeri până la cimitir. Gustave Flaubert a căpătat de la tatăl său respectul pentru muncă şi aînvăţat să se aplece cu atenţie şi răbdare asupra realităţii. Până la vârsta de optsprezece ani a locuit chiar înincinta spitalului, şi adeseori, pe când era copil, privea pe ascuns în sala de disecţie, unde lucra doctorulFlaubert. Atmosfera apăsătoare, tristă, caracteristică locului, i-a influenţat firea, imprimându-i o anumităgravitate şi dezvoltându-i din primii ani gustul pentru o existenţă retrasă, fără manifestări zgomotoase. Maitârziu, aceste trăsături, favorizate de o serie de împrejurări, se accentuează. La liceul din...

+ Fratii jderi Ucenicia lui Ionut vol 1 de Mihail Sadoveanu


Fragment: De Sfînta Înălţare, hram al ctitoriei Neamţu, se strînsese în preajma zidurilor şi în ogrăzile călugărilor mare număr de norod. Unii veniseră s-asculte slujba, alţii ca să ieie binecuvîntare ori naforă, alţii pentru scrisori de friguri, alţii cu femei lunatice, ca să le supuie sub patrafir la ieromonahi cu darul cetitului. Mai ales prea sfinţitul Iosif, stareţul, era vestit întru această bună tămăduire, nu numai în Moldova, ci şi-n Ţara Leşască şi cea Rusească. Toţi cei sosiţi ştiau de asemeni că se vor îndestula cu mîncare şi vin, faima de primire de oaspeţi a mănăstirii fiind întru totul neştirbită. Osîrdia boierilor şi mila voievozilor înzestraseră 4 îndestulător acest sfînt lăcaş; din turmele de la munte, din podgoriile de la dealuri, din cîmpiile arate de la apa Prutului, cu mila lui Dumnezeu, era de unde sătura şi mai mari mulţimi decît cele strînse acolo, în acea luminată zi de mai a anului 1469. În livezile mănăstirii mai erau încă meri înfloriţi: soarele îi pătrundea de o aburire trandafirie. Slujba dintăi se mîntuise la biserica cea mare din cetăţuie, cînd toaca bătu din nou în turnul de la poartă, după care clopotul cel bătrîn începu a suna rar, numai într-o dungă. Grămezile de oameni prinseră a se mişca neliniştite. Se întrebau întăi din ochi, apoi dînd glas. O parte umplură medeanul de dinaintea intrării, în jurul fîntînii şi a foişorului unde se slujea, iarna, sfinţirea apelor. Prea puţini, şi numai dintre cîrmuitorii mănăstirii şi ai ţinutului, cunoscuseră din vreme vestea care se vădea acum. Cîţiva slujitori aflaseră ştirea cu două zile mai nainte şi o ţinuseră tăinuită de poporul care se îmbulzea la hram...

+ Fratii Jderi Izvorul Alb vol. 2 de Mihail Sadoveanu


Fragment: Era cătră amiază şi soarele bătea cu putere în zidăria sură a Cetăţii. Nu sufla adiere de vînt; se boltea deasupra un cer alburiu de secetă. De douăzeci şi una de zile nu plouase. În partea cîmpului, gospodarii nu mai puteau cosi otavă. Asemenea bucurie n-o puteau avea, ca totdeauna, decît oameni din munte. Într-o sfîntă zi ca aceea, a Tăierii Cinstitului Cap al lui Ion Botezătorul proroc, era acum mare sfat între mun- teni, la Ieslele lui Vodă şi la Timiş, şi sub Rarău, şi la Hangu, ca să iasă cu toţii de a doua zi, cu femei şi copii, să înceapă a cosi acea ierbuşcă de matasă, poreclită de ei «dulceaţa cerbilor». Pe cînd aici, împrejurul Sucevii, miriştile şi imaşurile erau cafenii. Ţăranii îşi purtau oile şi vitele sub poala pădurilor, spre apa Siretului şi tocmai dincolo de Moldova. Se dovedise, deasemenea, puţin spor la stupi. În acea vară nu ieşiseră nici paroi, nici nu putuseră prisăcarii să reteze a doua oară fagurii mătcilor neroite, cărora ei le zic «buhai». Nu ieşise spor nici la fruptul oilor, deoarece oile merg una cu albinele. Se împuţinase apa şi în fîntîni. Spuneau unii oameni vechi că să fie asta semn, ca în anul de la zidirea lumii 6963, cînd a detunat spurcatul Mehmet-Sultan cetatea Ţarigradului. Şi în acel an s-a prelungit seceta asupra toamnei, pînă în luna noemvrie; şi monahii de la Aton au scris despre un rîu de la Machedonia, care, la 7 noemvrie a acelui an pustiu, s-a vîrît sub pămînt într-un loc anume, lăsînd albia uscată; şi numai după ce s-a vestit căderea Cetăţii împărăteşti şi pieirea lui Constantin-Împărat, au pornit puhoaie mari de ploi şi apa acelui rîu numit Vardar a prins a curge iarăşi în albia ei. ...

+ Fratii Jderi 3 Oamenii Mariei Sale de Mihail Sadoveanu


Fragment: Pe bătrînul Manole Păr-Negru îl dor şalele. De cînd măria sa Vodă a binevoit a-i îngădui hodină în sălaşul lui de la Timiş, dăruindu- i şi imaşurile cele mari de la Prut, în ţinutul Iaşilor, comisul îşi simţeşte încheieturile scîrţîind şi mai ales îl dor şalele. Căci nu mai stă hojma în şa ca altădată, şi nu se mai supără şi nu se mai frămîntă, şi nu mai dă porunci cu străşnicie, şi nu mai are griji zi şi noapte pentru herghelie şi harmasarii domneşti. Acuma bacii umblă cu oile de la munte la bălţile Prutului şi scutarii îi dau samă de toate, înfăţişîndu-se la poruncile sale din trei în trei luni; şi vatamanii lui de la tamazlîcurile de boi din aceleaşi păşuni dintre gîrlele Jijiei îi aduc aşijderea sămi cuviincioase şi-i dau socoteală pentru marfa gata să purceadă în tot anul cătră tîrgul cel mare al nemţilor, la Danţig. Îi vine ştire bună şi despre peştele închis în Bălţi în fiece primăvară, pe care măjerii îl prind apoi cu hărnicie în cap de vară la Sînpetru. Toamna, află şi cîte sloiuri de ceară se pot neguţa în prisăcile ce are la apa Moldovei cît şi la apa Prutului. Si numai un drum se nevoieste a face, fie la Suceava fie la Liov, ca sa-l intalneasca galbinii ce i se cuvin. Caci penytu negoturile sale cu limbilr straine se ingrijeste acest vrednic fecior  al sau. Însă avînd toate, şi toate umblîndu-i cu îmbielşugare, primindu-şi banii pe ciurde, şi dulceaţa oilor, şi mierea albinelor, şi vama morilor, şi peştele sărat, şi toate bunătăţile de care l-a învrednicit mila lui Dumnezeu şi a lui Vodă, îşi simte puterile scăzînd, îl dor şalele şi cu zîmbet mîhnit îşi aduce aminte de zburdăciunile tinereţii. Uneori îi vine cîte-o supărare gîndindu-se că încă nu i se cuvenea asemenea rînduială la care l-a supus hotărîrea măriei sale. L-a văzut de cîteva ori pe Vodă, după bătăliile din Ţara Românească şi de la Cetatea Dîmboviţii. ...

+ Arca lui Noe de Nicolae Manolescu


Fragment: Nu sunt un cititor de romane. în ordinea preferintelor mele de lectură, romanul a ocupat mult timp unul din ultimele locuri, lăsând în urmă poate doar cărtile de călătorie si pe cele de aventuri. Si totusi Arca lui Noe este un lung eseu despre roman; contradictie numai aparentă, pe care as lămuri-o spunând deocamdată că un critic nu scrie de obicei despre ce i-ar plăcea să scrie. Plăcerea constituie pentru el un criteriu secundar, si nu hedonismul se află la originea actului critic, ci o anumită necesitate a spiritului care substituie dorintei un sentiment de obligatie. Asa cum moralistul (bine se stie) nu este neapărat un iubitor al moralei, nici criticul nu-si găseste justificarea psihologică în iubirea de literatură, ci, mai degrabă, într-un interes complex, care o face uneori posibilă, fără însă a o presupune totdeauna în punctul de pornire. Un autor, o operă, un gen sau o epocă literară constituie în primul rând pentru critic o problemă: o dificultate de învins. Nu numai poetul, cum spune Valery, dar si criticul este "un martir âl rezistentei fată de ceea ce se face usor". Si nu caută cu orice pret o solutie; se confruntă adesea cu lipsa ei. Solutiile lesnicioase îl lasă indiferent; insolubilul, iată visul. Romanul a fost de la început în ochii mei insolubilul însusi. Despre nici un gen literar nu s-a discutat, în ultima sută de ani, mai mult; si nici unul nu s-a dovedit la fel de capabil să suporte - fără să se destrame - atâtea interpretări contradictorii, sau chiar paradoxale. ...

+ Padurea spanzuratilor de Liviu Rebreanu


Descriere: Pădurea spânzuraților este un roman din categoria prozei de analiză psihologică, scris de Liviu Rebreanu. Inspirat de un eveniment real, condamnarea la moarte și apoi executația prin spânzurare a fratelui lui Liviu Rebreanu, Emil, ofițer în armata Austro-ungară, care a încercat să dezerteze și să ajungă în liniile românești. “Pădurea spânzuraților” configureaza un univers dominat de război, și pândit de perspectiva morții prin spânzurare, prezentată chiar din primele scene ale romanului. Sub cerul cenusiu de toamna ca un clopot urias de sticla aburita spanzuratoarea noua si sfidatoare infipta la marginea satului intindea bratul cu streangul spre campia neagra intepata ici-colo cu arbori aramii. Supravegheati de un caporal scund negricios si ajutati de un tapan cu fata paroasa si rosie dpo soldati batrani sapau groapa scuipandu-si des in palme si hacaind a osteneala dupa fiecare lovitura de taranacop. Din rana pamantului groparii zvarleau lut galben lipicios.. Caporalul isi rasucea mustatile si se uita mereu imprejur, cercetator si cu dispret. Provelistea il supara desi cauta sa nu-si dea pe fata nemultumirea. In dreapta era cimitirul militar inconjurat cu sarma ghimpata cu mormintele asezate ca la parada cu crucile albe poaspete uniforme. In stanga la cativa pasi incepea cimitirul satului ingradit cu spini cu cruci rupte putrezite rare fara poarta ca si cum de multa vreme nici un mort n-ar mai fi intrat acolo si nici n-ar mai vrea sa intre nimeni ...

+ Cel mai iubit dintre pamanteni Vol 1 de Marin Preda


Fragment: Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimîntător. Vorbesc de moartea naturală, care adesea e o dulce ispită. Înainte de a fi depus aici în această celulă, din care nu voi mai ieşi decît pentru a intra într-o captivitate perpetuă, în plimbările mele solitare pe la marginea oraşului, pe poteci, uitîndumă în jos şi privind pămîntul, un sentiment senin se insinua în sufletul meu, la început de dragoste pentru el, pămîntul negru, tăcut, liniştit, apoi de atracţie, de dorinţă, un fel de melancolie, de nostalgie blîndă, de a mă culca pe el şi a rămîne acolo întins pentru totdeauna. Ceea ce şi făceam, stînd cu ochii spre cer, pînă ce adormeam. Mă trezeam copleşit de un adînc sentiment de regret: de ce m-am mai trezit? Dar moartea violentă, sinuciderea, la care eşti împins de cătreoameni? Tandra nepăsare faţă de lume te poate stăpîni într-adevărnumai cînd te simţi străin de propria-ţi fiinţă, dar cînd, dimpotrivă, aiconştiinţa că ea este totul? Şi ştii cu certitudine că acest totul nu vamai fi liber niciodată? Închisoarea pe viaţă! Oricît m-aşi strădui, mi-estecu neputinţă să-mi imaginez că, odată verdictul pronunţat, voi puteaadresa lumii un tandru adio nepăsător. Am mai avut de a face cu anchetele şi justiţia şi a m mai fostcondamnat, dar nu pe viaţă şi nu fără speranţa de a ieşi curînd. Nufusese chiar curînd, dar nici prea tîrziu ca să nu pot uita. Acum însădescopăr cu groază că ei, cei care mă interoga u, erau liberi (şi asta sevedea din pofta cu care îmi consemnau depoziţia, acele infame gesturiale fiinţei animalice care se simte trăind fără oprelişti, gestul cu careaplicau o ştampilă, răsfoitul hîrtiilor, mîncatul unui sendvici, înghiorţăitul unui pahar cu apă, scîrţîitul scaunului sub trupul voinic,ancorat bine în realitate, uitatul pe fereastră, căscatul, rîgîitul, gîndul lamuierea tînără pe care o vor strînge în braţe la noapte), iar eu nu voimai fi niciodată ca ei, toate gesturile mele vor fi sau îmi vor reaminti căsînt...

+ Cel mai iubit dintre pamanteni vol 2 de Marin Preda


Fragment: Mă trezii fără să fi deschis ochii simţind că am adormit cu capul pe biroul meu cu lumina aprinsă. "Da, gîndii, iată, am adormit lucrînd, nu e bine, trebuie să fac ca Matilda, să mă culc seara la ora nouă şi să mă scol la cinci, şi pînă să plec la facultate pot lucra mai bine odihnit. E chinuitor să te prindă astfel somnul. Precis că iar am dormit patru, cinci ore în poziţia asta." Mă întinsei şi fui mirat că eram totuşi lungit şi nu simţii atingerea familiară a cristalului de pe birou şi a scaunului de sub mine. Deschisei ochii şi atunci sării brusc în picioare. Nu la birou, ci pe o masă ruginită de fier adormisem. Un bec aprins spînzura în tavan. O uşă de metal, nişte pereţi negri şi o ferăstruică înaltă, zăbrelită, îmi amintiră că eram prizonier, că fusesem ridicat de-acasă şi că fusesem implicat în afacerea Sumanelor negre. Mă uitai la ceas: erau orele patru. Începui să mă plimb. Celula n-avea pat, ci doar această masă de un roşu murdar, pe care mă întinsesem cu paltonul pe mine. Mi-l scosei, mi-era cald, aruncai şi căciula. Mă întinsei iar, îmi trosniră oasele. Da, oasele trosnesc, ele nu ştiu nimic, fac parte dintr-un întreg, căruia i se supun. Tot astfel şi noi, spunea Pascal, facem parte dintr-un întreg mai mare şi vrem totuşi să ne credem unici... acţiune smintită, asemănătoare aceleia, să zicem, a unui picior, care n-ar vrea să mai asculte de corp şi ar lua-o rasna, ar începe să bîţîie, să se agite, nu fiindcă ar fi bolnav, ci fiindcă ar începe să creadă că sîngele care îl hrăneşte ar fi numai al lui... Aşadar, să dărîmăm cu gîndul această celulă în care n-am ce să caut şi din care trebuie să ies cît mai curînd, fiindcă sînt nevinovat, şi să practic un exerciţiu preventiv care să mă ferească de surprize şi să pot accepta ce e mai rău. Deci să accept. Să-mi feresc de uzură forţele sufleteşti, care nu trebuiesc scoase în luptă: sensibilitatea trebuie reprimată, credinţele şi convingerile trimise în adîncul sufletului, loviturile fizice...

+ Moara Cu Noroc de Slavici Ioan


Fragment: Omul sa fie multumit cu saracia sa caci daca e vorba nu bogatia ci linistea colibei tale te face fericit. dar voi sa faceti dupa cum va trage inima si Dumnezeu sa va ajute si sa va acopere cu aripa bunatatii sale. Reu sunt acum batrana si fiindca am avut si am atat de multe bucurii in viata nu inteleg nemultimirile celor tineri si ma tem ca nu cumva cautand acum la batranete un noroc nou sa pierd pe acela de care am avut parte pana in ziua de astazi si sa dau la sfarsitul vietii mele de amaraciunea pe care nu o cunosc decat din frica. Voi stiti voi faceti de mine sa nu ascultati. Mi-e greu sa-mi parasesc coliba in care mi-am petrecut viata si mi-am crescut copiii si ma cuprinde un fel de spaima cand ma cuprinde un fel de spaima cand ma gandesc sa raman singura intr-insa: de aceea poate ca mai ales de aceea Ana imi parea prea tanara prea asezata oarecum  prea blanda la fire si-mi vine sa rad cand mi-o inchipuiesc carciumarita.  - Vorba scuza raspunse Ghita sa ramanem aici sa carpesc si mai departe cizmele oamenilor care umbla toata  saptamana in opinci ori desculti iara daca duminica noroi isi duc cizmele in mana pana la biserica si sa ne punem pe prispa casei la soare privind eu la Ana, Ana la mine amandoi la copilas iara d-ta tustrei. Iaca linistea colibei. -Nu zic grai soacra asezata. Eu zic numai ce zic eu va spun numai asa gandurile mele iar voi faceti dupa gandul vostru, si stiti prea bine ca daca voi va duceti la moara nici vorba nu poate fi ca eu sa raman aici ori sa ma duc in alta parte daca va hotarati sa mergeti ma duc si eu cu voi si ma duc cu toata inima cu tot sufletuk cu toata dragoseta mamei care incearca norocul copilului iesit in lume. Dar nu cereti ca eu sa hotorasc pentru voi. ...


+ Harap Alb de Ion Creanga


Fragment: Amu cică era odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori. Şi craiul acela mai avea unfrate mai mare, care era împărat într-o altă ţară, mai depărtată. Şi împăratul, fratele craiului, senumea Verde-împărat; şi împăratul Verde nu avea feciori, ci numai fete. Mulţi ani trecură lamijloc de când aceşti fraţi nu mai avură prilej a se întâlni amândoi. Iară verii, adică fecioriicraiului şi fetele împăratului, nu se văzuse niciodată de când erau ei. Şi aşa veni împrejurarea denici împăratul Verde nu cunoştea nepoţii săi, nici craiul nepoatele sale: pentru că ţara în careîmpărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, şi crăia istuilalt la o altămargine. Şi apoi, pe vremile acelea, mai toate ţările erau bântuite de războaie grozave, drumurile pe ape şi pe uscat erau puţin cunoscute şi foarte încurcate şi de aceea nu se putea călători aşa deuşor şi fără primejdii ca în ziua de astăzi. Şi cine apuca a se duce pe atunci într-o parte a lumiiadeseori dus rămânea până la moarte. Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna firul poveştii.Amu cică împăratul acela, aproape de bătrâneţe, căzând la zăcare, a scris către frăţine-săucraiului, să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoţi, ca să-l lase împărat în locul săudupă moartea sa. Craiul, primind cartea, îndată chemă tustrei feciorii înaintea sa şi le zise: — Iaca ce-mi scrie frate-meu şi moşul vostru. Care dintre voi se simte destoinic a împărăţi pesteo ţară aşa de mare şi bogată, ca aceea, are voie din partea mea să se ducă, ca să împlineascăvoinţa cea mai de pe urmă a moşului vostru.Atunci feciorul cel mai mare ia îndrăzneală şi zice : — Tată, eu cred că mie mi se cuvine această cinste, pentru că sunt cel mai mare dintre fraţi; deaceea te rog să-mi dai bani de cheltuială, straie de primeneală, arme şi cal de călărie, ca să şi pornesc, fără zăbavă. — Bine, dragul tatei, dacă te bizuieşti că-i putea răzbate până acolo şi crezi că eşti în stare acârmui şi pe alţii,...


+ Istoria românilor, vol. 1 de Constantin C. Giurescu


Descriere: Lucrarea reproduce editia sa (a III-a) publicata de reputatul istoric incepand din anul 1938, in colectia Biblioteca enciclopedica a Fundatiei pentru literatura si arta Regele Carol II, si, pe parcursul a trei volume, cuprinde istoria poporului roman, din cele mai vechi timpuri pana la sfarsitul epocii fanariote. Istoria Romanilor, Volumul I : Din cele mai vechi timpuri pana la moartea lui Alexandru cel Bun (1432) Volumul de fatei este inceputul unei lucrairi care va imbraitisa intreaga istorie a poporului romanesc, din cele mai vechi timpuri pana la infaptuirea Romeiniei Mari. Lucrarea va avea trei volume. Cel de lata duce povestirea panel la moartea lui Alexandra cel Bun(1432). Cel de al doilea va cuprinde intervalul dintre 1432 ci 1714; el se va incheia deci ca domnia lui Constantin Breincoveanu. Volumul al treilea va privi sfarsitul istoriei moderne si istoria contemporana pana la tratatele de la Neuilly, Saint-Germain en Laye, Trianon si Sèvres. Fragment: Volumul de fatei este inceputul unei lucreiri care va imbreitiya intreaga istorie a popnrului romlinesc, din cele mai vechi timpuri plat' la Inlet' ptuirea Romeiniei Mari. Lucrarea va avea trei volume. Cel de lata duce pove,stirea panel la moartea lui Alexandra cel Bun(1432). Cel de al doilea va cuprinde intervalul dintre 1432 ci 1714; el se va incheia deci ca domnia lui Constantin Breincoveanu. V olumul al treilea va privi sfdrfitul istoriei moderne f i istoria contemporand pcinei la tratatele dela Neuilly, Saint-Germain en Laye, Trianon $i Sèvres. Am cdutat set' infelifez desvoltarea istoricei a intregului popor rornAnesc, de pretutindeni. Am avut in vedere, prin urrnare, nu numai pe Romdnii din sta'nga Duneirii, din vechea Dacie, dar si pe aceia din dreapta ei, din Pen. insula Balcanicei. Evident, central de greutate cade asupra celor dintdi fi anunze asupra celor cari au reufit sii alciltuiased formatiuni politice, sei aibei o vieaVá. de stat.Fiindcd statul este Iniflocul cel rnai...

+ Istoria românilor, vol. 2 de Constantin C. Giurescu


Descriere: Lucrarea reproduce editia sa (a III-a) publicata de reputatul istoric incepand din anul 1938, in colectia Biblioteca enciclopedica a Fundatiei pentru literatura si arta Regele Carol II, si, pe parcursul a trei volume, cuprinde istoria poporului roman, din cele mai vechi timpuri pana la sfarsitul epocii fanariote. Istoria Romanilor, Volumul al II-lea: De la Mircea cel Batran si Alexandru cel Bun pana la Mihai Viteazul. Dupa moartea lui Mircea cel Batran, urmeaza o epoca de scadere in istoria Tarii Românesti. Este epoca luptelor pentru tron,cu tot siragul nenorocirilor si umilintelor care se leaga de o asemenea isprava; este epoca desbindrii in partide potrivnice, bucuroase pentru reusita planurilor lor, de ajutorul, ce trebue apoi plätit asa de scump, al strdinului. Fragment din Istoria românilor, vol. 2 de Constantin C. Giurescu: Volumul de fata urma sa duca povestirea trecutului nostru pana la sfarsitul domniei lui Constantin Brcincoveanu (1714). Din cauza desvolteirii date peirtii privind vechile institutii si vechea culturei, a trebuit sa renunt insa la veacul al XVII-lea, oprind expunerea la rnoartea lui Mihai Viteazul, pentru Tara Romaneasca, la aceea a lui Ieremia Movila, pentru Moldova. Altfel, cu toata condensarea pe care mi-am impus-o, proportiile volumului de fata ar fi intrecut ea mult pe cele obisnuite in asemenea lucrari. Si asa, el a ajuns la aproape opt sute de pagine; de aceea, am socotit ca e preferabit sa-l impart in doua parti. Numerotatia este insa in continuare, iar indicele la sfarsit, astfel incat consultarea si citarea lui se poate face cu usurinta. Am cautat, cum era si firesc, si insist asupra figurilor celor trei straluciti luptatori pentru crestinatate, pe care i-a dat in rastimpul acesta, neamul nostru: Iancu de Huniedoara, Stefan cel Mare si Mihai Viteazul. ...


+ Istoria românilor vol. 3 de Constantin C. Giurescu


Descriere: Lucrarea reproduce editia sa (a III-a) publicata de reputatul istoric incepand din anul 1938, in colectia Biblioteca enciclopedica a Fundatiei pentru literatura si arta Regele Carol II, si, pe parcursul a trei volume, cuprinde intreaga istorie a poporului roman, din cele mai vechi timpuri pana la infaptuirea Romaniei Mari. Fidel infatisarii dezvoltarii istorice a intregului popor roman, de pretutindeni, autorul acorda fiecarui factor - de ordin economic si de ordin spiritual - importanta si locul ocupat in istoria neamului, subsumandu-le insa adevarului primordial avut in vedere de-a lungul intregii scrieri: respectarea obligatorie a adevarului istoric, cu cea mai riguroasa nepartinire.Intreprindere importanta si migaloasa, Istoria romanilor este istoria unuia dintre cele mai vechi popoare europene - chiar a celui mai vechi din sud-estul european -, a unui popor ai carui stramosi apartineau elitei antichitatii, dar si istoria celui mai vechi popor crestin din sud-estul european.Materialul istoric este prezentat intr-o forma accesibila unui public cat mai larg, evitand terminologia speciala sau tehnicizarea discursului in favoarea unei bogate bibliografii si a unui impresionant material cartografic, specifice fiecarui capitol. Fragment Istoria românilor vol. 3 de Constantin C. Giurescu :Luptele pentru tron. Simion Movila. Dupa moartea lui Mihai, boierii sài si oastea, cata mai ramasese, trecura In Tara Romaneasca, pe la Caineni, si asezara tabara la satul Carstienesti, din sus de manastirea Argesului. Acolo venira Buzestii si cei1a1i boieri si cu toti alesera domn pe ,Serban, fost mare paharnic si stapan al unei averi considerabile. Acesta lua numele de Radu; intr-un hrisov din 29 Iunie 1604,Iunie 1604 isi spune « nepot al raposatului Io Basarab Voevod batranul » adica, pare-se al lui Neagoe ; intr-o inscriptie contemporana, dela mänastirea Dealului, din 27 Ianuarie 1608, se precizeazd chiar : « nepot de fiu al lui Basdrab voevod ». ...


+ Plumb si alte opere de Bacovia George


Despre: George Bacovia, a fost un scriitor român format la școala simbolismului literar francez. Este autorul unor volume de versuri și proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română, cu vădite influențe din marii lirici moderni francezi pe care-i admira. La început văzut ca poet minor de critica literară, va cunoaște treptat o receptare favorabilă, mergând până la recunoașterea sa ca cel mai important poet simbolist român și unul dintre cei mai importanți poeți din poezia română modernă. Plumb Dormeau adânc sicriele de plumb, Si flori de plumb si funerar vestmânt  Stam singur în cavou... si era vânt... Si scârtâiau coroanele de plumb. Dormea întors amorul meu de plumb Pe flori de plumb... si-am început sã-l strig  Stam singur lângã mort... si era frig... Si-i atârnau aripile de plumb. DECOR Copacii albi, copacii negri Stau goi în parcul solitar: Decor de doliu, funerar... Copacii albi, copacii negri. În parc regretele plâng iar... Cu pene albe, pene negre O pasãre cu glas amar Strãbate parcul secular... Cu pene albe, pene negre. În parc fantomele apar...si frunze albe, frunze negre; Copacii albi, copacii negri;si pene albe, pene negre, Decor de doliu, funerar... În parc ninsoarea cade rar.. SPRE TOAMNÃ Pe drumuri delirând, Pe vreme de toamnã, Mã urmãreste-un gând Ce mã îndeamnã:  Dispari mai curând! În casa iubitei de-ajung, Eu zgudui fereastra nervos, Si-o chem ca sã vadã cum plouã Frunzisul, în târgul ploios. Dar, iatã, si-un mort evreiesc... Si plouã, e moinã, noroi - În murmure stranii semite M-adaug si eu în convoi. Si nimeni nu stie ce-i asta - M-afund într-o crâsmã sã scriu, Sau râd si pornesc înspre casã,si-acolo mã-nchid ca-n sicriu. Si mereu delirând, Pe vreme de toamnã, M-adoarme un gând Ce mã îndeamnã: Dispari mai curând!... ...


+ Ciuleandra Itic Strul, dezertor Catastrofa si alte opere de Rebreanu Liviu


Fragment: ― Taci!... Taci!... Taci!... O prăvălise pe sofa şi, cu genunchiul drept, îi zdrobea sânii.Degetele şi le înfipsese în gâtul ei plin şi alb, parc-ar fi vrut să înăbuşeun răspuns de care se temea. Îi simţea corpul zvârcolindu-se, întocmaica sub o îmbrăţişare fierbinte, şi zvârcolirea îl înfuria mai nătâng .― Taci!... Taci!...Repeta acelaşi cuvânt, cu acelaşi glas horcăit, forâind pe nasrar, prelung. Ochii lui umflaţi nu vedeau totuşi nimic, ca şi când s-ar ficoborât peste ei un obositor văl roşu...Într-un târziu, o atingere molatecă îi cuprinse braţele, numaicâteva clipe, şi apoi se topi, neputincioasă. El îşi dădu seama, ca prinvis, că trebuie să fie mâinile ei, încercând să se apere. Şi atunci,deodată şi foarte desluşit, îşi auzi propria-i voce, aspră, strâmbă,gâfîită, răbufnind ca dintr-o adâncime de pivniţă, îi trecu fulgerător pringând "ce glas!" şi îndată, parcă şi-ar fi recăpătat brusc vederea, zăridouă globuri albe, sticloase, aproape ieşite din orbite, cu o finăreţea devinişoare roşii încercuind o pată rotundă albastră-viorie: ochii ei înmărmuriţi într-o lucire de spaimă resemnată... Privirea îl ustura ca omustrare nesuferită: ― Ta... a... Vruse să strige, dar acuma sunetele i se sfărâmau în cerul gurii,hârâitoare şi uscate, iar globurile albe în aceeaşi vreme se măreaumereu şi se împreunau într-un disc cenuşiu, care apoi începea să se învârtească ameţitor împrejurul petei albastre nemişcate. Unsimţământ greu de leşin îi înmuie braţele. I se părea că are să seprăbuşească şi căuta disperat un sprijin... Ca trezit dintr-un coşmar, sări trei paşi înapoi. Degetele îirămaseră răşchirate si ţepene. Se uită împrejur năucit. Făcea sforţărisă se orienteze. Razele becurilor, gălbui şi filtrate, îl dureau, ca şi cândar fi intrat repede, după un întuneric mare, orbitoare. Toate lucrurile ise înfăţişau cu reliefuri neobişnuite. Lângă sofa, blana de urs alb sezbârlise, iar capul cu ochii morţi, de sticlă, îl privea câscând gura cătreel, ameninţător, în...


+ Iona de Marin Sorescu


Fragment: Prefetele scrise de autorii însisi nu-si au rostul decât în masura în care vin cu niste precizari de ordin documentar. Altfel, sa încerci sa spui – e prea lung. Si poate ca ai si uitat.Prefetele scrise de autorii însisi nu-si au rostul decât în masura în care vin cu niste precizari de ordin documentar. Altfel, sa încerci sa spui – e prea lung. Si poate ca ai si uitat. Creatia e o bâlbâiala în fata lui Dumnezeu. Dupa ce a creat lumea în sase zile, el s-a simtit atât de epuizat încât n-a mai putut misca un deget. A mai aparut oare ceva nou de atunci? Iata un exemplu de epuizare divina. Recitesc dupa câtiva ani Iona, cu ochi rece, strain, si ma întreb: oare unde ramasesem? Iona, proorocul care a fugit din fata Cuvântului, a încaput în burta chitului. Ca o scrisoare, în cutia postala. Am gasit, poate din greteala scrisoarea. Am citit-o cutremurat si mi s-a parut c-o înteleg. Am încercat s-o transcriu. Asta a fost tot.  Dupa aceea am vrut sa-l uit pe Iona. Ce s-a ales din mândra cetate Ninive „mare înaintea lui Dumnezeu s-o strabati în trei zile de umblet”? Ce s-a ales de oamenii ei care s-au îmbracat în sac si s-au pocnit si nu i-a mai ajuns mânia de sus?  Am uitat absolut totul. Apelati la arheologie. Am fost întrebat daca burta chitului simbolizeaza calatoria în cosmos sau singuratatea intrauterina. În ce masura Iona e primul om ori ultimul om? Daca dau o acceptie freudista, mistica, politica ori cabalistica experientei acestui personaj? ᗠi mai ales ce semnificaᘰie are gestul final si daca nu e prea multa amaraciune si daca nu mi-e mila de umanitate? Nu pot sa va raspund nimic. Au trecut trei ani de când am scris tragedia. Totul mi se încurca în memorie. Stiu numai ca am vrut sa scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur. Cred ca lucrul cel mai îngrozitor din piesa e când Iona îti pierde ecoul. Iona era singur, dar ecoul lui era întreg. Striga: Iona si ecoul raspundea: Iona. Apoi nu a ramas decât cu o jumatate de ecou....


+ Danila Prepeleac de Ion Creanga


Erau odată într-un sat doi fraţi, şi amândoi erau însuraţi. Cel mai mare era harnic, grijuliu şi chiabur, pentru că unde punea el mâna punea şi Dumnezeu mila, dar n-avea copii. Iară cel mai mic era sărac. De multe ori fugea el de noroc şi norocul de dânsul, căci era leneş, nechitit la minte şi nechibzuit la trebi; ş-apoi mai avea şi o mulţime de copii! Nevasta acestui sărac era muncitoare şi bună la inimă, iar a celui bogat era pestriţă la maţe şi foarte zgârcită. Vorba veche: "Tot un bou ş-o belea". Fratele cel sărac — sărac să fie de păcate! — tot avea şi el o pereche de boi, dar colè: porumbi la păr, tineri, nalţi de trup, ţepoşi la coarne, amândoi cudalbi, ţintaţi în frunte, ciolănoşi şi groşi, cum sunt mai buni de înjugat la car, de ieşit cu dânşii în lume şi de făcut treabă. Dar plug, grapă, teleagă, sanie, car, tânjală, cârceie, coasă, hreapcă, ţăpoi, greblă şi câte alte lucruri ce trebuiesc omului gospodar nici că se aflau la casa acestui om nesocotit. Şi când avea trebuinţă de asemene lucruri, totdeauna supăra pe alţii, iară mai ales pe frate-său, care avea de toate. Nevasta celui bogat de multe ori făcea zile fripte bărbatului, ca să-l poată descotorosi odată de frate-său.  — Frate, frate, dar pita-i cu bani, bărbate. — Apoi, dă, măi nevastă, sângele apă nu se face. Dacă nu l-oi ajuta eu, cine să-l ajute? Nevasta, nemaiavând încotro, tăcea şi înghiţea noduri. Toate ca toate, dar carul său era de haimana. Nu treceau douătrei zile la mijloc, şi se trezea la uşa ei cu Dănilă, cumnatusău, cerând să-i împrumute carul: ba să-şi aducă lemne din pădure, ba făină de la moară, ba căpiţi din ţarină, ba multe de toate....


+ Viata ca o prada de Marin Preda


Aventura conştiinţei mele a început într-o zi de iarnă când o anumită întâmplare m-a făcut să înţeleg deodată că exist. Era multă lume în casă, fiinţe mari, aşezate în cerc pe scaune mici şi care se uitau la mine cu priviri de recunoaştere, dar parcă îmi spuneau cu ostilitate, te vedem, eşti de-al nostru, dar ce faci? Atunci am auzit o voce: "Lăsaţi-l în pace! Na, mă, şi pe-asta!" Şi cel ce rostise aceste cuvinte a luat de undeva de pe sobă o pâine mare şi rotundă şi mi-a întins-o. Atunci mi-am dat seama că ţineam strâns ceva în braţe, tot o pâine, şi că asta era cauza privirilor rele îndreptate asupra mea. Pusesem mâna pe pâinea de pe masă care era a tuturor şi nu mai vroiam să dau la nimeni din ea. Iar acel om, de care ascultau toţi, în loc să mi-o ia cu forţa, cum furioşi se pare că vroiau ceilalţi, făcându-mă să scot răcnete, îmi mai dăduse una: "Ia-o, mă, şi pe-asta!" Parcă m-am trezit dintr-un somn. M-am uitat la toţi liniştit şi am pus cuminte pâinea din braţe pe masă. Nimeni nu mai m-a luat după aceea în seamă, au început să rupă din ea şi să mănânce. Din această întâmplare ar reieşi că instinctele de acaparare m-au dus departe de viaţă, ceea ce nu s-a dovedit. Totuşi aventurile vieţii noastre sunt ale conştiinţei, deşi viaţa ei adevărată nu e niciodată liberă de instincte şi nu o data e neputincioasă în faţa lor, în rău, dar şi în bine. N-aş putea să spun cui datorez faptul că deşi am fost dat la şcoală la opt ani, cu scopul mărturisit de tatăl meu să învăţ doar sa mă iscălesc şi pe urmă, asemeni fraţilor mei mai mari, să ar pământul şi să cresc vite, totuşi întreaga familie a renunţat mai pe urmă la această idee. Fiindcă în primul an abia am trecut clasa, deşi m-am trezit cu uimire citind. Atunci de ce m-au dat mai departe să urmez şi clasa a doua pe care abia am trecut-o? Ulterior toţi au spus că învăţam bine. Dar asta nu era adevărat. Numai eu ştiu ce-am putut trăi în...


+ Patima rosie de Mihail Sorbul


Scena 1.La deschiderea cortinei, in scena se afla Tofana si Sbilt, varulacesteia, care discuta in contradictoriu despre preocuparile lor intelec-tuale. Tofana este studenta in ultimul an la Litere si Filozofie si se pregateste pentru examenul de licenta, fapt ce starneste dispretul lui Sbilt, care considera ca scriitorii nu sunt originali, asa cum este el, carede 12 ani lucreaza la un “op monumental”.Tofana este ironica, repro-sandu-I ca el nu a fost in stare sa scrie “macar un rand” la opera memo-rabila cu care numai se lauda, dar pe care nu este in stare nici sa o in-ceapa, nicidecum sa o si termine. Timp de 12 ani Sbilt se rezumase vor- bind despre marea sa opera.Jignit, barbatul reactioneaza enervat, amin-tindu-I ca sunt rude de sange, ca amindoi il mostenesc pe bunicul lor,care fusese un hingher strasnic, afirmatie din care razbate veneratia pecare I-o poarta: “Strasnic Hingher”. Numele “Sbilt” venea de la instrumentul cu care hingherii prindeaucainii ca apoi sa-I omoare.Bunicul lor fusese hingher si nepotul avea siacum un adevarat cult pentru maiestria cu care acesta isi exercitase aceasta indeletnicire:  “Bunicul nostru isi facea meseria cum face ade-varatul artist arta pentru arta!”Tanarul este entuziasmat de personali-tatea bunicului, mai ales pentru ca acesta isi facea datoria cu pasiune,nu atat pentru banii “pe care li castiga pentru fiecare cap de caine”, cimai ales pentru faptul ca “se topea de fericire la zvacniturile dobitocu-lui sugrumat de sbilt…”Tofana isi da seama ca el afisa, ca de obicei, oatitudine de intelectual superior, dar venise numai ca sa capete de la ea bani: ‘Latri, ca la urma sa sfarsesti prin a-mi cere bani”.  La indemnul Tofanei de a-si gasi ceva de lucru, Sbilt riposteaza cudispret: “Numai dobitoacele muncesc”.Fiind cu 10 ani mai mare decatverisoara lui, Sbilt li explica acesteia ca s-a nascut sortita sa fie un fel de satelit al lui, “ca o necesitate a fiintei mele”, iar aerele ei de superio-ritate demonstreaza...


+ Sarmanul Dionis de Mihai Eminescu


...si tot astfel, daca închid un ochi vad mâna mea mai mica decât cu amândoi. De as avea trei ochi as vedea-o si mai mare, si cu cât mai multi ochi as avea cu atâta lucrurile toate dimprejurul meu ar parea mai mari. Cu toate astea, nascut cu mii de ochi, în mijlocul unor aratari colosale, ele toate în raport cu mine, pastrându-si proportiunea, nu mi-ar parea nici mai mari, nici mai mici de cum îmi par azi. Sa ne-nchipuim lumea redusa la dimensiunile unui glonte, si toate celea din ea scazute în analogie, locuitorii acestei lumi, presupuindu-i dotati cu organele noastre, ar pricepe toate celea absolut în felul si în proportiunile în care le pricepem noi. Sa ne-o închipuim, caeteris paribus, înmiit de mare acelasi lucru. Cu proportiuni neschimbate o lume înmiit de mare si alta înmiit de mica ar fi pentru noi tot atât de mmare. Si obiectele ce le vad, privite c-un ochi, sunt mai mici; cu amândoi mai mari; cât de mari sunt ele absolut? Cine stie daca nu traim într-o lume microscopica si numai faptura ochilor nostri ne face s-o vedem în marimea în care o vedem? Cine stie daca nu vede fiecare din oameni toate celea într-alt fel, si nu aude fiecare sunet într-alt fel si numai limba, numirea într-un fel a unui obiect ce unul îl vede asa, altul altfel, îi uneste în întelegere. Limba? Nu. Poate fiecare vorba suna diferit în urechile diferitilor oameni numai individul, acelasi ramâind, o aude într-un fel.  Si, într-un spatiu închipuit ca fara margini, nu este o bucata a lui, oricât de mare si oricât de mica ar fi, numai o picatura în raport cu nemarginirea? Asemenea, în eternitatea fara margini nu este orice bucata de timp, oricât de mare sau oricât de mica, numai o clipa sus pendata? Si iata cum. Presupuind lumea redusa la un bob de roua si raporturile de timp, la o pic atura de vreme, secolii din istoria acestei lumi microscopice ar fi clipite, si în aceste clipite oamenii ar lucra tot atâta si ar cugeta tot atâta ca în evii nostri evii lor pentru ei...


+ Secretul doctorului Honigberger de Mircea Eliade


Intr-o dimineata din toamna anului 1934, un comisionar mi-a adus o scrisoare destul de ciudata,adaugind ca asteapta raspunsul pe loc. Imi scria o doamna de al carei nume, Zerlendi, nu auzisem niciodata, invitindu-ma s-o vizitez, chiar in dupa-amiaza acele zile. Era o scrisoare foarte corecta, excesiv de politicoasa, asa cum se obisnuia pe vremea parintilor nostri cind o doamna se adresa unui necunoscut. "Am aflat ca v-ati intors din Orient, si cred ca v-ar interesa sa cercetati colectiile adunate de sotul meu" imi scria intre altele. Marturisesc ca ma interesau foarte putin, pe vremea aceea, cunostintele pe care eram invitat sa le fac pe temeiul acestui motiv: ca am vietuit citiva ani in Orient. Nu o singura data am fost nevoit sa renunt la o prietenie, care altminteri se dovedea agreabila intru totul, pentru ca nu acceptam sa povestesc platitudini despre "misterele Asiei", despre fachiri, miracole sau peripetii in jungla, amanunte senzationale pe care tovarasul sau tovarasa mea se astepta sa le comentez. Scrisoarea doamnei Zerlendi pomenea, insa, de niste colectii orientale, fara sa precizeze natura sau obirsia lor, si asta a fost de ajuns sami destepte curiozitatea. Ma interesa, intr-adevar, viata acelor romani care se lasasera stapiniti de pasiunea pentru Orient. Ca sa fiu sincer, trebuie sa spun ca, multi ani inainte de intimplarea aceasta, descoperisem la unul din anticarii de pe cheiul Dimbovitei o lada intreaga cu carti despre China, carti care toate fusesera indelung studiate, adnotate si uneori chiar corectate cu creionul de cel care le cumparase, si a carui semnatura o regasisem pe pagina de garda a celor mai multe dintre ele: Radu C. Acest Radu C. nu fusese, insa un amator. Cartile lui, care se afla astazi in stapinirea mea, dovedeau ca intreprinsese un studiu serios si disciplinat al limbii chineze. Intr-adevar, adnotase cele sase volume de Memoires historiques de Se-Ma Ts'ien, in traducerea lui Edouard Chavannes, corectind toate greselile tipografice...


+ In vreme de razboi de Ion Luca Caragiale


În sfârşit ceata de tâlhari căzuse prinsă în capătul pădurii Dobrenilor. Doi ani de zile, vreocâţiva voinici, spoiţi cu cărbuni pe ochi, foarte-ndrăzneţi şi foarte cruzi, băgaseră spaima întrei hotare. Întâi începuseră cu hoţia de cai ; apoi o călcare, două cu cazne ; pe urmă omoruri.Între altele făcuseră acum în urmă o vizită despre ziuă lui Popa Iancu din Podeni.Popa era un om cu dare de mână, rămas văduv, deşi foarte tânăr, trăia cu maică-sa.  Îi mergeautreburile cît se poate de bine. În timp de un an şi jumătate, cumpărase două sfori de moşie,ridicase un han şi o pereche de case de piatră ; vite multe, oi, cinci cai, şi mai avea, se zice, şi bănet. Astea băteau la ochi, toată lumea credea că popa găsise vreo comoară. La aşa stare,trebuia, se-nţelege, să se oprească ochii tâlharilor.Într-o seară, părintele Iancu a făcut prostia să rămână acasă singur de tot: pe bătrână a trimis-ocu trăsura la târg, cu un băiat ; pe un argat l-a mânat la câmp, pe alţi doi, cu carele, dupălemne la pădure.  După miezul nopţii, iacăte oaspeţii negri: l-au legat, l-au schingiuit şi i-auluat o groază de bani. Norocul bătrânei că lipsea ; făcea poate greşala să ţipe, şi tâlharii oomorau, cum s-a şi întâmplat în altă parte cu o babă, peste câteva zile.De mirare însă un lucru – popa avea un buiestraş minunat şi două iepe de prăsilă: nu i le-auluat.  Dar ceva şi mai curios – câinii din curte, nişte dulăi ca nişte fiare, nu dedaseră măcar unsemn de viaţă! Hoţii au fel-de-fel de meşteşuguri ca să adoarmă câinii cei mai sălbatici ; le dă pesemne un fel de mâncare descântată ori cine ştie ce.Pe preot l-au găsit a doua zi într-un târziu legat butuc, cu muşchii curmaţi de strânsurafrânghiilor, cu căluşu în gură, d-abia mai putând geme. L-au dezlegat degrab, şi bietul om a povestit, gâfâind şi cu mintea pierdută de groază, tot ce pătimise.  Nu trecură nici două săptămâni şi se auzi de altă călcare – aceea, în adevăr, spăimântătoare. Arendaşul de la Dărmăneşti a fost călcat...


+ Scrisoare de Dragoste de Mihail Drumes


Tata şi mama erau înv tori în ăţă comuna Apelevii din judeţul Romanaţi. Părinţii lor au fost tot învăţători. Şi chiar bunicul dinspre partea mamei. Cobor, aşadar, din trei generaţii de dascăli. Dacă trăia tata, poate ajungeam şi eu învăţător. A murit în războiul din 1916. Mama şi cu mine, rămaşi sub ocupaţia nemţească, am dus-o tare greu. Eu abia terminasem patru clase la Şcoala Normală din Craiova. Ea, deşi n-are nici patruzeci de ani, s-a gârbovit, arată ca o femeie bătrână. Suferă de inimă, de stomac, de plămâni. Vai de zilele ei! Parcă toate bolile şi-au dat întâlnire în trupul ei firav! Vestea că tata s-a stins în Moldova a fost o lovitură de măciucă drept în moalele capului. Şi, ca o culme a nenorocirii, mai trebuie să răbdăm şi de foame. Leafa nu primeşte de nicăieri, şcoala au transformat-o în cazarmă pentru ocupanţii nemţi. Noroc că oamenii din sat ne mai întind o mână de ajutor, fiecare după putere. Dar nici ei n-au de unde. Odată, ţin minte, o săptămână întreagă ne-am hrănit cu pâine făcută din tărâţe. Până atunci, habar n-aveam că se poate face pâine din tărâţe. Nu numai noi, ci toată lumea din sat o ducea greu. Doar o singură făptură a dat grijile la spate: boieroaica Elencu. O cheamă, de fapt, Elena. Nu ştiu nici până acum de ce sătenii îi spun Elencu. Nu locuieşte chiar la Apelevii, are conacul ceva mai departe, la vreo trei kilometri de sat. B rbatul ei, Barbu Apelevianu, ă s-a refugiat în Moldova, la Iaşi, cu fetiţa, singura odraslă a familiei. Boieroaica nu şi nu, că ea nu pleacă prin străini cu cortul, că nu-şi lasă averea vraişte pe mâna slugilor, să se aleagă praful şi pulberea de bunuri. ...


+ Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde


Atelierul era îmbibat de mireasma bogată a rozelor şi în clipa în care briza uşoară de vară flutură printre crengile. copacilor, prin uşa deschisă pătrunse mirosul greu al liliacului şi parfumul ceva mai subtil al florilor roz de spin. Din colţul divanului învelit în covoraşe persane, unde stătea fumînd ţigară după ţigară, după cum îi era obiceiul, lordul Henry Wotton abia zărea strălucirea florilor galbene şi dulci ca mierea din salcîmul ale cărui crengi tremurau sub povara propriei frumuseţi intense, ca de flacără. Cînd şi cînd umbrele fantastice ale păsărilor în zbor treceau repede de-a lungul draperiilor lungi din mătase grea, cafenie, trase peste fereastra imensă, creînd un fel de efect japonez, de instantaneu. Acest lucru îl făcea să se gîndească la acei pictori cu chipul palid, de jad din Tokio, care printr-o artă, în sine imobilă, încearcă să transmită senzaţia de rapiditate şi mişcare. Murmurul albinelor care îşi croiau drumul înghesuindu-se una în alta prin iarba înaltă, netunsă, sau mişcîndu-se în cerc, cu o insistenţă monotonă în jurul ţepilor aurii prăfuiţi ai tufelor de caprifoi răsfirate, crea o senzaţie de nemişcare şi mai apăsătoare. Zgomotul stins al Londrei ajungea acolo asemenea sunetului în surdină al unei orgi depărtate. în mijlocul încăperii, fixat de şevalet, se afla portretul în mărime naturală al unui tînăr de o frumuseţe extraordinară, iar în faţa lui, la o oarecare distanţă, stătea însuşi artistul, Basil Hallward, a cărui bruscă dispariţie, în urmă cu cîţivaani, a pro-dus agitaţie la vremea respectivă şi a dat naştere unor speculaţii stranii.In timp ce pictorul privea forma graţioasă şi plăcută pe care el o oglindise cu atîta pricepere prin arta sa, faţa îi fu traversată îndelung de un zîmbet satisfăcut. Dar îşi reveni brusc şi, închizînd ochii, îşi puse degetele pe pleoape de parcă ar fi vrut să întemniţeze în propriul creier un vis ciudat din care se temea că sar putea trezi. ...

+ Pan Wolodyjowski de Henryk Sienkiewicz


Istoria Poloniei a constituit pentru Sienkiewicz un izvor tematic inepuizabil. Opere care l-au impus drept cel mai mare creator de romane istorice din ţara sa îşi trag sevele fabulaţiei dintr-un trecut prestigios, asupra căruia scriitorul se apleacă pios şi scutură colbul timpului, reînviind momente crâncene şi personalităţi ilustre din vremurile de slavă ale poporului său. Interesul predilect al romancierului pentru Polonia medievală se întemeiază iniţial pe înclinaţii ereditare, cultivate stăruitor în perioada de formare, petrecută în sânul unei familii de şleahtici înstăriţi, care păstrează cu sfinţenie tradiţiile patriotice. Fireşte admiraţia neprecupeţită pentru epocile de luptă şi faimă ale strămoşilor se va împlini ulterior şi prin lecturi împătimite. Fundamente explicative în ordinea raţională va căpăta însă mai târziu, după 1870. În condiţiile defetismului naţional, când ideologii pozitivişti promovează acţiunea numai pe direcţia dezvoltării economice şi culturale, se înstăpâneşte treptat o apatie care paralizează nădejdile de eliberare, primejduind sentimentele patriotice. În aceste împrejurări, Sienkiewicz se îndreaptă spre trecut, intenţionând să trezească din amorţire conştiinţele conaţionalilor şi să reaprindă vâlvătaia speranţelor în renaşterea Poloniei prin pildele înălţătoare ale înaintaşilor, care au luptat vitejeşte în vremuri de cumplire şi au biruit întotdeauna vrăjmaşu l ce ameninţa să îngenuncheze tăria Republicii.Iată dar că, îndrăgostit de istorie, Sienkiewicz a încercat a o converti într-un izvor care să insufle viaţă prezentului anodin. Selectarea evenimentelor a avut astfel întotdeauna o determinare imediată în toate romanele istorice, autorul străduindu-se să dea răspunsuri, nemijlocit ori prin metafore, la problemele stringente ale vremii lui. Căci adevăratul creator de opere istorice nu se va mulţumi niciodată numai cu descrierea unei intrigi exotice, ci va tinde de fiecare dată să sugereze învăţăminte şi îndemnuri pentru generaţiile...


+ Scrisoare de Dragoste de Mihail Drumes


Tata şi mama erau învtori înăţă comuna Apelevii din judeţul Romanaţi. Părinţii lor au fost tot învăţători. Şi chiar bunicul dinspre partea mamei. Cobor, aşadar, din trei generaţii de dascăli. Dacă trăia tata, poate ajungeam şi eu învăţător. A murit în războiul din 1916. Mama şi cu mine, rămaşi sub ocupaţia nemţească, am dus-o tare greu. Eu abia terminasem patru clase la Şcoala Normală din Craiova. Ea, deşi n-are nici patruzeci de ani, s-a gârbovit, arată ca o femeie bătrână. Suferă de inimă, de stomac, de plămâni. Vai de zilele ei! Parcă toate bolile şi-au dat întâlnire în trupul ei firav! Vestea că tata s-a stins în Moldova a fost o lovitură de măciucă drept în moalele capului. Şi, ca o culme a nenorocirii, mai trebuie să răbdăm şi de foame. Leafa nu primeşte de nicăieri, şcoala au transformat-o în cazarmă pentru ocupanţii nemţi. Noroc că oamenii din sat ne mai întind o mână de ajutor, fiecare după putere. Dar nici ei n-au de unde. Odată, ţin minte, o săptămână întreagă ne-am hrănit cu pâine făcută din tărâţe. Până atunci, habar n-aveam că se poate face pâine din tărâţe. Nu numai noi, ci toată lumea din sat o ducea greu. Doar o singură făptură a dat grijile la spate: boieroaica Elencu. O cheamă, de fapt, Elena. Nu ştiu nici până acum de ce sătenii îi spun Elencu. Nu locuieşte chiar la Apelevii, are conacul ceva mai departe, la vreo trei kilometri de sat. B rbatul ei, Barbu Apelevianu, ă s-a refugiat în Moldova, la Iaşi, cu fetiţa, singura odraslă a familiei. Boieroaica nu şi nu, că ea nu pleacă prin străini cu cortul, că nu-şi lasă averea vraişte pe mâna slugilor, să se aleagă praful şi pulberea de bunuri. ...


+ Domnisoara Christina de Mircea Eliade


Încă din adolescenţă mi-a plăcut să scriu nuvele, povestiri şi chiar „romane" fantastice. Prima proză lite¬rară publicată se intitula Cum ara descoperit Piatra Filozofală. Am evocat în altă parte această întîmplare (2). în toamna anului 1921, Ziarul Ştiinţelor Populare anunţase un concurs printre elevii de liceu : o „compoziţie IHarară" cu subiect ştiinţific. M-am apucat să scriu într-o duminică ; aveam toată ziua şi noaptea libere în faţa mea. îmi amintesc încă începutul şi sfîrşitul povestirii : mă aflam în laborator (în acel an eram pasionat de chimie şi îmi alcătuisem un mic laborator, în pod) şi nu ştiu datorită cărei îm¬prejurări am adormit — dar, evident cititorul nu ştia asta ; nu i-o spusesem. Apare un personaj ciudat, care-mi vorbeşte despre Piatra Filozofală, mă asigură că nu e o legendă, că Piatra se poate dobîndi dacă cunoşti o anumită formulă. Îmi povesteşte o seamă de operaţii, cu alchimişti celebri, şi-mi propune să refacem împreună experienţa. Nu mă convinsese, dar am acceptat. Străinul amestecă diverse substanţe într-un creuzet, îl pune la foc, apoi presară un praf şi exclamă : Priveşte bine acuvi! Priveşte .'... într-adevăr, substanţele din creuzet se transformau sub ochii mei în aur. Emoţionat, fac un gest brusc şi răstorn creuzetul, care cade cu zgomot pe podea. în acea clipă mă trezesc. Eram singur în laborator. Dar o clipă am crezut că visul fusese aievea. Pe podea, alături de creuzet, zăcea un bulgăre de aur. De abia cînd l-am (1) Acest Cuvînt înainte a prefaţat volumul In curte la Dior.is, Bucureşti, Cartea Românească, 1981. (2) Amintiri, 1, Mansarda, Madrid, 1986, Colecţia Destin, pp. 64 şi urm. luat în mină mi-am dat seama că era o bucată de pirită, minereu care, aparent, seamănă cu aurul. ...



0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Spuneti-va parerea !!

TOATE materialele de pe Cărți Online Gratuite sunt materiale GRATUITE adunate/stranse de pe internet. În nici un caz hostate sau încărcate de către membrii acestui blog.
Echipa CARTI ONLINE GRATUITE nu va fi trasă la răspundere pentru aceste materiale.
ÎN CAZUL ÎN CARE EXISTA DOCUMETE CARE ÎNCALCĂ DREPTURILE DE AUTOR VA RUGAM SA NE ANUNŢATIPRINTR-UN E-MAIL COMPLETIND FORMULARUL DE PE ACEASTA PAGINA SAU FOLOSIND E-mail-ulSEBIANDREI28@YAHOO.COM SAU PE FACEBOOK ! IAR ACESTE CARTI VOR FI STERSE DEFINITIV DE PE BLOG.