+ Sa Nu Ma Parasesti Kazuo Ishiguro
Descriere: Rafinamentul si sensibilitatea lui Kazuo Ishiguro dau nastere unei tulburatoare povesti de dragoste, ai carei protagonisti sint trei tineri ce fac parte dintr-o categorie aparte de fiinte umane: „donatori”, clone, adica produse de laborator, menite sa furnizeze organe de schimb pentru oamenii „adevarati”. Tragic, emotionant, tensionat si cu un final surprinzator, Sa nu ma parasesti este unul dintre cele mai bune romane ale lui Ishiguro, nominalizat la Booker Prize, National Book Critic Circle Award si Arthur C. Clarke Award si inclus pe lista celor mai bune carti ale anului in The New York Times, Publishers Weekly si in numeroase alte reviste prestigioase. Fragment: Numele meu este Kathy H. Am treizeci şi unu de ani şi sînt îngrijitoare de peste unsprezece ani. Pare destul de mult, o ştiu, dar adevărul este că am fost rugată să mai continui încă opt luni, adică plhâ la sfîrşitul anului. Aşadar, în total vor fi exact doisprezece ani. Ştiu, faptul că sînt îngrijitoare de âiîta timp nu se datorează neapărat extraordinarelor calităţi pe care se spune că le-aş avea. Cunosc cazuri de îngrijitori excelenţi la serviciile căroras-a renunţat după doar doi sau trei ani. Pe de altă parte, ştiţi cel puţin un îngrijitor care a continuat vreme de paisprezece ani, în ciuda faptului că era o persoană care pur şi simplu nu-şi avea locul în profesia asta. Nu măînţelegeţi greşit, n-o spun ca să mă laud, însă ştiu sigur că sînt foarte încîntaţi de treaba pe care o fac, aşa că,încet-încet, am început să fiu şi eu. Donatorii mei s-au comportat întotdeauna mai bine decît era de aşteptat. S-aurecuperat uimitor de repede şi aproape nici unul dintre ei nu a fost catalogat drept „agitat", nici măcar înainte dea patra donaţie. In sfîrşit, poate că acum chiar mă laud. Dar pentru mine e foarte important să îmi fac treaba cît se poate de bine - şi în primul rînd partea în care trebuie să-i ajut pe donatori să rămînă „calmi". Mi-am dezvoltat unfel de instinct care...
+ Chimie Perfecta de Simone Elkeles
Fragment: Toată lumea ştie că sunt perfectă. Duc o viaţă perfectă. Am haine perfecte. Până şi familia mea e perfectă. Şi deşi asta e o minciună sfruntată, m-am dat peste cap ca să păstrez aparenţele că am tot ce-mi doresc pe lume. Dacă adevărul ar ieşi vreodată la lumină, toată imaginea mea perfectă s-ar duce derâpă.Stau în faţa oglinzii din baie şi, în timp ce muzica se revarsă din difuzoare, şterg a treia linie strâmbă pe care am trasat-o sub ochi. Mâinile îmi tremură, fir-ar să fie. Începutul ultimului an de liceuşi revederea prietenului meu de care am stat despărţită o vară n-ar trebui să mă streseze aşa de tare,dar totul mi-a mers prost de când m-am sculat din pat. Mai întâi, ondulatorul de păr a început săscoată fum, după care a murit. Pe urmă mi-a căzut nasturele de la bluza preferată. Acum, creionul dermatograf pare să aibă propria sa voinţă. Dacă ar fi după mine, aş fi rămas în patul meu confortabil,mâncând fursecuri calde cu fulgi de ciocolată, cât e ziua de lungă. — Brit, coboară odată.Strigătul mamei se aude slab dinspre vestibul.Primul meu impuls este să mă fac că n-aud, dar asta nu rezolvă niciodată lucrurile, mă aleg doar cudiscuţii în contradictoriu, dureri de cap şi cu şi mai multe urlete — Vin acu', strig, sperând că de data asta o să trasez linia dreaptă cu dermatograful şi-o să termin cu machiatul.Într-un final, reuşesc şi arunc creionul pe policioară, mă verific şi răsverific în oglindă, închidcombina şi mă grăbesc să cobor.Mama stă la picioarele scării noastre monumentale, cercetându-mi ţinuta. Îmi îndrept spinarea. Da,ştiu, am optsprezece ani şi n-ar trebui să-mi pese de ce crede mama. Numai că voi nu ştiţi cum e sătrăieşti în familia Ellis. Mama suferă de anxietate. Nu de genul ăla care se tratează uşor cu pilule micişi albastre. Iar când mama e stresată, toată lumea din casă are de suferit. Cred că din cauza asta tata pleacă la muncă înainte ca ea să se trezească dimineaţa, ca să nu fie nevoit să dea ochii cu — ei bine — ea. — Pantalonii...
+ Putere Nemarginita de Anthony Robbins
.jpg)
Fragment: Auzisem de el cu multe luni în urmă. Se spunea că era tânăr, bogat,sănătos, fericit şi realizat. Trebuia însă să mă conving cu ochii mei. L-amurmărit îndeaproape când ieşea din studioul de televiziune şi l-am urmatapoi timp de câteva săptămâni, observând cum îi sfătuia pe toţi, de la preşedintele ţării până la indivizi cu suferinţe psihice. L-am văzut discutândcu dieteticieni, antrenori, lucrând cu sportivi şi copii handicapaţi care seantrenau. Părea incredibil de fericit şi profund îndrăgostit de soţia luicând călătoreau împreună prin ţară şi prin lume. Şi când terminau, eramomentul să ia avionul înapoi spre San Diego ca să petreacă ceva timpacasă cu familia în castelul lor cu vedere spre Oceanul Pacific.Cum se face că puştiul acesta de 25 de ani, având ca studii doar liceul,a reuşit să realizeze atâtea într-un timp atât de scurt? Doar cu trei ani înurmă locuia într-un apartament de burlac de numai 12 mp şi îşi spălavasele în cada de la baie. Cum a ajuns dintr-o persoană extrem denefericită, cu 15 kg peste greutatea normală, cu relaţii sporadice şi perspective limitate, la individul respectat, sănătos, aflat în centrul atenţiei,cu relaţii importante şi oportunitatea succesului nelimitat.Totul părea atât de incredibil şi totuşi, ceea ce mă uimea cel mai mult erafaptul că mă identificam cu el. Povestea „lui" este de fapt povestea mea. Nu vreau să spun, desigur, că viaţa mea este un model de reuşită. Estelimpede că nu toţi avem aceleaşi vise şi idei legate de ceea ce vrem săînfăptuim. În plus, mi-e foarte clar că măsura reuşitei personale nu estedată de cei pe care îi cunoşti, locurile unde te duci şi ceea ce ai. Pentrumine succesul reprezintă străduinţa continuă de devenire. Esteoportunitatea de a te dezvolta pe plan emoţional, social, spiritual, fizic,intelectual şi financiar şi, în acelaşi timp, de a contribui pozitiv la altele.Drumul către succes este mereu în devenire. Este un drum într-o continuăîmbunătăţire şi nu un ţel care trebuie atins.Auzisem...
+ Ingeri si Demoni de Dan Brown
Fragment: Sus, în capatul treptelor marii piramide de la Gizeh, o fata izbucni în râs si-l striga: — Robert, grabeste-te! Stiam eu ca trebuia sa ma fi maritat cu un barbat mai tânar! Surâsul ei avea ceva magic. Se straduia sa tina pasul cu ea, dar îsi simtea picioarele ca de piatra. — Asteapta-ma, o implora. Te rog... Urcând, privirea i se încetosa. În urechi îi rasuna un bubuit. „Trebuie s-o ajung!” Dar când privi din nou în sus, femeia disparuse. În locul ei se afla un batrân cu dintii putrezi. Omul se holba la el, întinzându-si buzele într-o strâmbatura cum nu-i mai fusese dat sa vada. Apoi izbucni un strigat de suferinta, ce strabatu desertul.Robert Langdon se trezi brusc din cosmarul sau. Telefonul de lânga patsuna. Buimac, ridica receptorul:— Alo?— Îl caut pe Robert Langdon, rosti o voce de barbat.Langdon se ridica în capul oaselor si încerca sa-si limpezeasca mintea:— Eu sunt... Robert Langdon. Apoi îsi misca ochii la cadranul ceasului digital. Era 5.18 dimineata.— Trebuie sa vorbesc imediat cu dumneavoastra.— Cine e acolo?— Numele meu este Maximilian Kohler. Sunt specialist în fizica particulelor discrete.— Specialist în... ce? Langdon se chinuia sa se concentreze. Sunteti sigur ca l-ati nimerit pe acel Langdon care va trebuie? ...
+ Codul lui Da Vinci de Dan Brown
.jpgs.jpg)
Fragment: Renumitul custode Jacques Saunière se împletici pe pardoseala Marii Galerii a muzeului. Se repezi la cel mai apropiat tablou pe care-l zări, un Caravaggio. Se prinse de rama aurită şi apoi bătrânul de şaptezeci şi şase deani trase de ea până ce o desprinse de pe perete şi se prăbuşi cu pânza lapiept.După cum anticipase, un grilaj de fier bubui în apropiere şi blocă intrarea în galerie. Parchetul se zgudui. Undeva, departe, o alarma începu să ţiuie.Custodele rămase întins pe jos o clipă, încercând să-şi recapete suflul şi sădecidă ce are de făcut în continuare. "Sunt încă în viaţă." Se trase într-o partede sub pânză şi privi în jur, în căutarea unui loc în care să se ascundă.O voce răsună, cutremurător de aproape: ― Nu mişca! În patru labe, custodele încremeni. Uşor, cu mişcări lente, îşi întoarse capul.La nici cinci metri distanţă, dincolo de poarta închisă, atacatorul ― careavea o constituţie robustă, îl privea printre gratiile de fier. Era înalt şi lat, cu pielea albicioasă, de parcă ar fi fost a unei fantome, şi părul rar, alb şi el.Ochii lui aveau irisul roz şi pupila roşie-vineţie. Albinosul scoase un pistol din buzunar şi, printre barele de fier, îl îndreptă spre custode. ― N-ar fi trebuit să fugi, spuse acesta cu un accent greu de identificat. Acum, spune-mi unde e! ― Ţi-am spus deja, bâigui bătrânul şi îngenunche umil pe podea. Habar n-am despre ce vorbeşti! ― Minţi!Omul îl privea fără să i se clintească un muşchi măcar; singura licărire deviaţă părea a fi sclipirea din ochii lui roşii. ― Tu şi confraţii tăi aveţi ceva ce nu vă aparţine, adăugă. Custodele simţi cum un val de adrenalină i se revarsă în vene."Cum e posibil să ştie asta?" ― Iar în noaptea asta va reveni în mâinile posesorilor lui de drept. Spune-mi unde e ascuns, şi te las în viaţă.Albinosul îşi îndreptă arma spre ţeasta bătrânului: ― E un secret pentru care merită să mori?Saunière abia mai putea respira.Matahala îşi lăsă puţin capul pe umăr, privind în lungul tevii,...
+ Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi de Camil Petrescu
.jpgdc.jpg)
Fragment: În primavara anului 1916, ca sublocotenent proaspat, întâiadata concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanteriedin capitala, la fortificarea vaii Prahovei, între Busteni siPredeal. Niste santulete ca pentru scurgere de apa, acoperiteici si colo cu ramuri si frunzis, întarite cu pamânt ca de un latde mâna, erau botezate de noi transee si aparau un front devreo zece kilometri.În fata lor, câteva dreptunghiuri de retele si "gropi de lup" eraumenite sa sporeasca fortificatiile noastre. Toate capeteleacestea de transee, risipite ici-colo, supraveghind soseaua de pe boturi de deal, nu faceau, puse cap la cap, un kilometru. Zece porci tiganesti, cu boturi puternice, ar fi râmat, într-o jumatate de zi, toate întariturile de pe valea Prahovei, cu retelede sârma si cu "gropi de lup" cu tot. (Gropile astea de lup erauniste gropi cât cele pe care le fac, jucându-se, copiii în nisip, iar în fund aveau batut câte un mic tarus, ascutit apoi ca o teapa în sus.) Dupa socotelile Marelui stat-major român din 1916 -adica din timpul bataliei de la Verdun - dusmanul care venea laatac avea sa calce, din nebagare de seama, în aceste gropi sisa se împunga în tepi, fie în talpa, fie în spate. Despre "valeafortificata" a Prahovei vorbea cu respect toata tara:Parlamentul, partidele politice si presa. Ca sa nu poata fivazute din tren aceste realizari misterioase, vagoanele nucirculau decât cu perdelele trase, sau, daca nu erau perdele,cu geamurile mânjite cu vopsea alba, iar de la Sinaia, pefiecare culoar, erau santinele cu baioneta la arma. La 10 mai, în acelasi an, eram mutat în regimentul XX, care, de un an simai bine, se gasea pe frontiera, deasupra Dâmbovicioarei înmunti, tot pentru acoperire si fortificatii....
+ Cum Vad Eu Lumea de Albert Einstein
Fragment: Primiti mai întîi multumirile mele profunde pentru fapta dumneavoastrã bunã, cea mai mare bine facere de care se poate bucura un om ca mine. Invitîndu-mã în Academia dumneavoastrã, mi-ati oferit posibilitatea sã mã dedic cu totul cercetãrilor stiintifice, eliberat de agitatia si grijile unei profesiuni practice. Vã rog sã rãmîneticonvinsi de sentimentele mele de recunostintã si desîrguinþa strãdaniilor mele, chiar si atunci cînd roadele eforturilor mele vi se vor pãrea sãrãcãcioase.Îngãduiti-mi sã adaug la toate acestea cîteva observa-tii generale cu privire la locul pe care îl ocupã domeniul meu de activitate, fizica teoreticã, în raport cu fizica ex-perimentalã. Un prieten matematician îmi spunea de unã-zi jumãtate în glumã, jumãtate în serios: „Matematicianul stie desigur ceva, dar, fãrã îndoialã, nu stie tocmai ceea ce i se cere în momentul respectiv.“ Exact la fel staulucrurile cu fizicianul teoretician atunci cînd este solicitat de fizicianul experimentator. De unde vine aceastã curioasã lipsã a capacitãþii de adaptare?Metoda teoreticianului implicã faptul cã el are nevoie de supozitii generale, numite principii , din care sînt deduse consecinte. Asadar, activitatea sa se divide în douãpãrti. În primul rînd, el trebuie sã caute aceste principii si, în al doilea rînd, sã desfãsoare consecintele ce decurgdin principii. Pentru îndeplinirea celei de-a doua dintre sarcinile numite, el primeste în scoalã un echipament potrivit. Dacã prima dintre sarcinile sale este deja îndeplinitã într-un anumit domeniu, adicã pentru un complex decorelatii, succesul nu-l va ocoli de cîte ori silinta si ratiunea vor fi îndestulãtoare ...
+ Dracula Carnavalul Durerii de Valeriu Butulescu
.jpg)
Fragment: Dacă în percepţia mediocrităţii, starea de sănătate a omului de geniu se cheamă nebunie, cu siguranţă am fost nebun. Pentru că genialitatea mea, cel puţin în domeniulmilitar, s-a dovedit-o de-a lungul veacurilor, la Pharsalos, Tenochtitran, Austerlitz,Târgovişte, Verdun, Per Harbor, Kursk, Monte Cassino sau Kosovo. Sunt locuri în caretalentul meu strălucitor, dintr-un motiv sau altul, a înscris pe harta istoriei glorioase râuri desânge.Nu mi-am vândut nimănui sufletul pentru că nu am avut suflet. În rătăcirea mea amobservat că spontaneitatea diavolilor poate fi mai utilă chiar decât rutina îngerilor decarieră. Viaţa mea a fost un şir de meandre, lăsându-mi paşii călăuziţi de Dumnezeu şi de Lucifer. M-am folosit de Dumnezeu pentru a-i aduce pe oameni mai aproape de ei înşişi. M-am folosit de Diavol pentru a-i împinge pe oameni mai aproape de Dumnezeu. Întreaga mea politică s-a bazat pe veneraţia a două forţe potrivnice, ştiind că luptacontrariilor generează progresul. Incandescenţa întunericului - iată idealul răsărit dintr-oasemenea contradicţie. De aceea, spiritul meu reapare în nopţile cu lună plină, în claritateamaximă a tenebrelor, când întunericul parcă încearcă să lumineze.Am băut mai puţin sânge decât scriu legendele. Gustul sângelui este fad. Am avutnevoie de sânge pentru a-mi vopsi faţa şi mâinile. Conducătorii sângeroşi se fac mai uşor ascultaţi. Politicienii sentimentali lasă o bună impresie, dar au o viaţă extrem de scurtă.Aşadar, geniala mea nebunie m-a făcut, poate pe bună dreptate, să mă socotesc providenţial, mesianic, trimis pe pământ din raţiuni supreme, cu un scop sfânt, pentru realizarea căruia nu mai contau mijloacele. Eram cel chemat să împingă oamenii spreidealuri, chiar dacă acestea le erau de multe ori străine. Idealuri născocite de mine, dupăfilozofia şi experienţa mea. Recunosc: din dorinţa de a domestici lumea m-am purtat ca un sălbatic.Oamenii se tem cel mai mult de durere, iar sângele este culoarea naturală aacesteia. Iată...
+ Jurnalul fericirii de Nicolaie Steinhardt
Fragment: Ea se rezumă: în prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci dimpotrivă scoţi din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta. În martie 1939, Churchill îi spune Marthei Bibescu: „Va fi război. Praf şi pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pândeşte pe toţi. Iar eu simt că întineresc cu douăzeci de ani". Cu cât îţi merge mai rău, cu cât sunt greutăţile mai imense, cu cât eşti mai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cât nu mai întrevezi vreo nădejde probabilistică şi raţională, cu cât cenuşiul, întunerecul şi vâscosul se intensifică, se puhăvesc şi se încolăcesc mai inextricabil, cu cât pericolul te sfruntează mai direct, cu atât eşti mai dornic de luptă şi cunoşti un simţământ (crescând) de inexplicabilă şi covârşitoare euforie. Eşti asaltat din toate părţile, cu forţe infinit mai tari ca ale tale: lupţi. Te înfrâng: le sfidezi. Eşti pierdut: ataci. (Aşa vorbea Churchill în 1940). Râzi, îţi ascuţi dinţii şi cuţitul, întinereşti. Te furnică fericirea, nespusa fericire de a lovi şi tu, fie chiar infinit mai puţin. Nu numai că nu deznădăjduieşti, că nu te declari învins şi răpus, dar şi guşti din plin bucuria rezistenţei, a împotrivirii şi încerci o senzaţie de năvalnică, dementă voioşie. Soluţia aceasta, fireşte, presupune o tărie de caracter excepţională, o concepţie militară a vieţii, o formidabilă îndârjire morală a trupului, o voinţă de oţel înnobilat şi o sănătate spirituală adamantină. E probabil că presupune şi un duh sportiv: să-ţi placă bătălia în sine — încăierarea — mai mult decât succesul. ...
+ Dear John de Nicholas Sparks
Descriere: "Draga John…” spune povestea lui John Tyree, un tânăr rebel și confuz, care renunță la școală și se înrolează în armată, neștiind ce altceva să facă cu viata sa monotonă pe care și-o petrece alături de tatăl sau(care suferă de sindromul Asperger)-curier și colecționar de monede,cu care nu prea interacționează pentru că lui John nu îi plac monedele și nu își pierde timpul vorbind numai despre ele. Viata sa se schimbă când o întâlnește pe fata visurilor sale, Savannah, o tânăra înscrisă în programul “Habitat pentru umanitate” de ajutorare a semenilor fără case ; o fată a cărui tel este de a ajuta copii cu autism să ducă o viată fericită.Atracția reciprocă se transformă rapid într-o dragoste puternică încă de când John s-a aruncat în apă pentru a-i recupera poșeta pe care un coleg o împinse din neatenție în mare iar Savannah hotărăște să-l aștepte pe John să-și îndeplinească datoria față de țară. Cele doua săptămâni de permisie în fiecare an ale lui John reprezintă clipe de neuitat pentru cei doi,dragostea lor devenind tot mai puternică ; fiecare numărând zilele pană când vor putea fi împreună definitiv,fără ca John să mai trebuiască să-și servească țara.Pentru a trece timpul mai ușor,și pentru a fi mai aproape unul de celălalt au decis sa își trimită scrisori și au promis amândoi ca în nopțile cu lună plină,când se vor uita la ea,își vor aminti clipele frumoase petrecute împreună.Dar tragedia din 11 septembrie schimbă totul. John simte că trebuie să rămână alături de camarazii lui în aceste momente și se înrolează pentru încă doi ani,fiind trimis pe fronturile din Irak.Intre timp, viața merge mai departe pentru Savannah care se îndrăgostește de altcineva.“Scrisoarea care începea cu “Dragă John” frânge o inimă și schimbă pentru totdeauna două vieți.” ...
+ Marile sperante de Charles Dickens
Fragment: Din numele de familie al tatălui meu, Pirrip, şi din numele meu de botez, Filip, limba mea de copil n-a izbutit să scoată alt cuvânt mai lung şi mai lămurit decât Pip. Şi fiindcă eu îmi spuneam Pip, Pip am rămas. Susţin că Pirrip este numele de familie al tatălui meu, bizuindu-mă pe autoritatea pietrei de pe mormântul lui şi pe spusele surorii mele, doamna Joe Gargery, soţia fierarului din satul nostru. Întrucât nu mi-a fost hărăzit să-mi văd vreodată părinţii şi fiindcă nu mi-a căzut niciodată în mână vreun portret de-al lor (căci au trăit amândoi cu mult înainte de epoca fotografiilor), primele imagini despre ei mi le-am plăsmuit în chip nelogic după pietrele de pe mormântul lor. E ciudat că forma literelor de pe piatra tatălui mă făcea să văd un om oacheş, scurt şi îndesat şi cu părul creţ. Iar trăsăturile inscripţiei: "De asemeni şi Giorgiana, soţia celui de mai sus", mă duseră la concluzia că mama era pistruiată şi bolnăvicioasă. Cât despre cele cinci romburi de piatră, înalte de câte un picior şi jumătate, care se înşirau frumos alături de mormântul părinţilor; în amintirea celor cinci fraţi ai mei, care au renunţat foarte de timpuriu să-şi mai croiască drum prin viaţa aceasta de lupte, lor le datorez credinţa că bieţii copii s-au născut cu toţii culcaţi pe spate şi cu mâinile înfundate în buzunarele pantalonilor şi că nu şi-au scos mâinile din buzunare cât timp au trăit. Locuiam într-un ţinut mlăştinos, lângă cotitura cea mai mare din vale a fluviului, la 20 de mile depărtare de mare. Se pare că cea mai vie şi mai puternică impresie despre identitatea lucrurilor de care-mi amintesc, am dobândit-o într-o zi rece, zi neştearsă din mintea mea, spre seară. În ziua de care vorbesc, am descoperit că locul acela, posomorât şi acoperit cu urzici, e cimitirul; că răposatul Filip Pirrip şi Georgiana, "soţia celui de mai sus" sunt morţi de-a-binelea şi îngropaţi; că Alexandru, Bartolomeu, Avram, Tobias şi Roger, copiii celor mai sus pomeniţi, sunt morţi...
+ Umbra Tigrului de Jack Bruce
.jpg)
Descriere:O alta grenada incendie al doilea cort. Cu corpul aprins de fosfor, un negru tasni afara uraland de moarte.Alerga vreo douazeci de metri, raspandind un miros ingrozitor de carne carbonizata, si incerca cu disperare sa scape de foc rostogolindu-se pe jos in mijlocul unui nor de fum.” MPLA este o organizatie de rebeli, refugiata in Zambia, de unde face incursiuni dese in Angola.Ea trimite un grup de comando, sub conducerea unui negru bambundu supranumit Tigrul, pentru a cuceri Luanda, capitala Angolei. Eforturile conjugate ale celor de la CIA si armatei portugheze il vor impiedica pe Tigru sa duca la indeplinire sangeroasa operatiune finala . Fragment: Matahala de negru statea nemiscata ca o statuie in dosul tufisului stufos. Era un bambundu cu fata aspra si un maxilar proeminent. In lumina primelor licariri sovaielnice ale zorilor tinuta lui de lupata se confunda perfect cu vegetatia. Doar capul cu un par lanos scurt si cret iesea in evidenta cu claritate. La centura avea agatate cateva grenade si o traista cu muntii. In mana tinea o pusca de asalt Kalasnikov AK47 cu incarcator curb. Se numea Amerigo Kassinga. Oamenii lui il poreclisera Tigrul. Hasisul pe care-l fumase in cusul noptii aprindea fulgere ucigase in privirea lui anormal de stralucitoare. Trasaturile intepenite capatasera acea expresie cu cruzime ingrijoratoare pe care o au unele masti de abanos rezervate pentru ceremoniile secrete. Amerigo Kassinga abia respira ca un animal la panda...Asteapta... Gemuit in spatele altui tufis la trei metri mai incolo Enrique Sagarra adoptase aceeasi imobilitate ca a negrului bambundu. Purta si el o tinuta de camuflaj identica iar pe cap avea o bereta a carei moda o lansase Fidel Castro. Teava unei AK47 i se odihnea in scobitura cotului ...
+ Ambitii de Francis Dick
.jpg)
Fragment: Jocheii care prizează de obicei cocaină nu pot câştiga Derby-ul.Nu am prizat în viaţa mea cocaină!Şi cu toate acestea, mă aflam în picioare în faţa omului ai cărui cai îicălăream şi care îmi spunea că nu mai are nevoie de serviciile mele. Eraaşezat în spatele uriaşului său birou vechi, acoperit cu hârtie, jucându-senervos cu unghiile de la degete. Avea mâini de un alb-gălbui, cu o pielefoarte fină.— Ştiu lucrul ăsta dintr-o sursă demnă de toată încrederea.— Dar n-am făcut aşa ceva! am protestat uluit. N-am luat niciodatănici un fel de drog şi în mod categoric nu cocaină. Nici măcar n-am fumatvreodată. Nu este adevărat!Mă privi rece, cu ochii atotştiutori ai bărbatului bogat, puternic, sigurpe el şi solid din punct de vedere fizic, care a moştenit un creier bun, oditamai bancă comercială şi care antrenează cu brio cai de curse dinpură obsesie.Nu aveam încă vârsta de 18 ani în momentul acela şi eram imaturpentru vârsta mea, lucru pe care acum îl ştiu, deşi atunci, fireşte, nueram conştient de asta. M-am simţit totuşi neputincios în faţa certitudiniilui nefondate şi nu aveam nici cea mai mică idee cum să reacţionez.— Sir Vivian..., am început cu disperare, dar m-a întrerupt scurt cuvocea lui groasă, autoritară.— Cară-te imediat, Benedict. Nu vreau ca în grajdurile mele să înceapă să circule zvonuri despre un jocheu care ia droguri, chiar dacăeste numai amator şi nici măcar unul prea bun. M-a văzut cum tresar, dara continuat nemilos. N-ai să fii niciodată un jocheu de clasă. În primulrând, eşti prea înalt sau cel puţin ai să fii într-un an, cel mult doi, şi,sincer, pari cât se poate de stângaci călare pe cai. Eşti tot numai braţe şipicioare. În mâinile tale, până şi săritura celui mai echilibrat cal devine unfel de bălăbăneală. Având în vedere lucrul ăsta şi reputaţia ta absolutnesatisfăcătoare... Ei bine, nu vreau să mai ai nici o legătură cu grajdurilemele.Îl priveam stupefiat, mai rănit de aprecierea lui brutală referitoare lalipsa mea de abilitate...
+ Cu cartile pe masa de Agatha Christie
Descarcare: O seară plăcută de bridge se transformă în investigarea unei crime când excentricul domn Shaitana, gazda lor, este găsit mort. Oare pot cei patru anchetatori invitaţi – Hercule Poirot, superintendentul Battle, colonelul Race şi Ariadne Oliver – să descopere care dintre ceilalţi patru musafiri este ucigaşul? Toţi patru au avut ocazia şi toţi patru aveau ceva de ascuns. La urma urmelor, gazda lor părea să fie convinsă că fiecare dintre ei reuşise să scape nepedepsit după comiterea unei crime. Scumpul meu domn Poirot! spuse o voce dulce si prefacuta o voce cu intonatii studiate lipsite de impulsivitate si spontaneitate. Hercule Poirot se intoarse si saluta strangand politicos tnina interiorului sau. In privirea detectivului belgian aparu o expresie neobisnuita.S-ar fi spus ca intalnirea aceasta neasteptata, desteota in el o emotie de o rara calitate. Fragment: Pentru mulţi cititori, un roman poliţist se aseamănă cu plecarea unei mari curse de cai, cu mulţi participanţi. Fiecare jucător cumpără un buletin, mizînd pe calul favorit. Orice s-ar întîmpla pedrum, cîştigătorul este în cea mai mare parte a timpului un outsider. Dibuiţi persoana cea mai puţin bănuită de a fi comis crima şi, nouăzeci la sută, veţi cîştiga.Intenţia mea, nefiind de a-i descuraja pe cititori de la început, prefer să-i avertizez din capullocului că acest roman nu e în genul acesta. Nu sînt decît patru bănuiţi şi fiecare din ei, date fiind împrejurările, ar fi putu comite crima. Dacăelementul surpriză e oarecum micşorat, în schimb pentru toate patru personajele va fi aceeaşicuriozitate, toţi avînd cîte.o crimă pe conştiinţă, şi fiecare fiind capabil să comită alta. Prezint patru criminali de tipuri diferite: fiecare din ei are un motiv personal, care-l împinge spre crimăşi fiecare are metoda sa. în concluzie, soluţia va trebui să fie, ca atare pur psihologică, ceea ce nurăpeşte cîtuşi de puţin din interesul problemei, căci ceea ce interesează mai presus de orice aici,este...
+ Aventurile lui Sherlock Holmes Vol. 2 de Arthur Doyle Conan
.jpg)
Fragment: L-am vizitat pe prietenul meu Sherlock Holmes in a doua zi de Craciun, cu intentia de a-i transmite obisnuitele urari. Statea intins pe sofa, intr-un halat violet, cu un suport de pipe in dreapta si o gramada de ziare mototolite la indemana, care fusesera evident citite recent. Langa canapea se afla un scaun de lemn, iar pe coltu spetezei acestuia atarna o palarie din fetru tare, foarte ponosita si deloc decenta care arata si ma rau din pricina folosintei indelungate si era crapata in cateva locuri. Lupa si forcepsul care se aflau pe scaun indicau ca palaria fusese suspendata in acest mod in scopul examinarii. Descriere: Al doilea volumul este dedicat celebrului detectiv, Aventurile lui Sherlock Holmes, vol. II, cuprinde romanele „Semnul celor patru“, „Valea terorii“ si o antologie de 11 povestiri. Semnul celor patru, cel de-al doilea roman al lui Sir Arthur Conan Doyle, care îl are ca personaj principal pe Sherlock Holmes, a fost scris în 1890 si publicat în foileton în paginile revistei „Strand Magazine“. Mary Morstan, o tanara britanica seducatoare, al carei tata a disparut misterios, primeste an de an printr-o scrisoare anonima o perla de o rara frumusete. L-am vizitat pe prietenul meu Sherlock Holmes in a doua zi de Craciun, cu intentia de a-i transmite obisnuitele urari. Statea intins pe sofa intr-un hakat violet cu un suport de pipe in dreapta si o gramada de ziare mototolite la indemana care fusesera evident citite recent. Lupa si forcepsul care se aflau pe scaun indicau ca palaria fusese suspendata in acest mod in scopul examinarii. ...
+ Aventurile Lui Sherlock Holmes Vol. 1 de Arthur Conan Doyle
.jpg)
Fragment: In ochii lui Shercock Holmes, mea va ramane pentru totdeauna femeia cu majuscula. Rareori l-am mentionand-o sub un alt nume. Pentru el, ea pune in umbra si se ridica deasupra intregului sex. Nu pentru ca ar fi simtit vreun sentiment inrudit cu dargosetea fata de Irene Adler. Toate sentimentele, si mai ales acela, erau destinate de mintea sa rece, precisa si extrem de echilibrata. Cred ca era cea mai aproape de perfectiune insa ca iubit s-ar fi pus intr-o pozitie falsa. Nu vorbea niciodata de pasiunile inimii altfel decat in batjocura si cu dispret. Erau lucruri admirabile pentru un observator –excelente pentru a ridica valul ce acoperea motivile si actiunile oamenilor. Descriere: Sherlock Holmes nu e doar un personaj. Cartile lui Sir Arthur Conan Doyle sunt pline de aventura, suspans, dar si spirit didactic. Colectia “Aventurile lui Sherlock Holmes” este o lectura accesibila, incitanta, dar si educativa, faimosul detectiv Sherlock Holmes este un adevarat exemplul de gandire logica si perspicacitate, personal citind aceasta carte pot afirma ca mi-am format un anumit rationament de logica. De asemenea, in pofida racelii aparente a lui Sherlock, acesta da dovada de mari calitati umane, sacrificandu-se pentru binele semenilor, dar sa nu uitam si de prietenia sincera cu devotatul doctor Watson. “Aventurile lui Sherlock Holmes” merita citite, personal inteleg de ce cititorii contemporani lui Conan Doyle s-au opus cand acesta, plicitsit de Sherlock Holmes a vrut sa ii grabeasca sfarsitul. Citindu-l, veti intelege de ce. ...
+ Mein Kampf /Lupta Mea vol. 1 si vol. 2 de Adolf Hitler
.jpg)
Descriere: Mein Kampf se traduce ca Lupta Mea şi este o lucrare ce conţine atît elemente autobiografice, cât şi de expunere a platformei ideologice a autorului ei – Adolf Hitler şi, ulterior, a Partidului Naţional Muncitoresc German. Mein Kampf a fost scrisă de Hitler în timp ce se afla într-o închisoare din Bavaria. Cartea conţine elemente autobiografice, dar prezintă pe larg vederile lui Hitler despre rasa pură, ura faţă de evrei şi opoziţia faţă de comunism. Mein Kampf este o operă autobiografică, dar și o platformă program a nazismului, mai ales al doilea volum. Se cuprind aici unele „soluții” la problema evreiască. Mein Kampf a reprezentat și încă reprezintă pentru naziștii și neo-naziștii din al Doilea Război Mondial și azi bazele național-socialismului. Fragment: O predestinare fericita a facut sa ma nasc la Braunau-am-Inn,targusor asezat tocmai lagranitele acelor doua state germane a caror noua contopire ni se pare a fi misiunea fundamentala a vietii noastre,care trebuie urmarita prin toate mijloacele.Austria germana trebuie sa se intoarca la marea patrie germana,si aceasta nu in virtuteaunor oarecare ratiuni economice.NU,nu : chiar daca,din punct de vedereeconomic,aceasta contopire este lipsita de interes sau chiar prejudiciabila ,ea trebuie saaiba loc.Unui aceluiasi imperiu ii apartine acelasi sange.Poporul germannu va aveadreptul la vreo activitate politica coloniala atata timp cat nu isi va fi reunit fiii in acel asistat.Atunci cand teritoriul Reichului ii va include pe toti germanii,si daca acesta se vadovedi incapabilsa-i hraneasca,din nevoile acestui popor se va naste greptul sau moral dea cuceri pamanturi straine.Atunci sabia va lua locul plugului si lacrimile razboiului vor pregati recoltele lumii viitoare. De aceia asezarea orasului meu natal mi se pare a fi simbolul unei indatoririimportante.El are si alte merite menite sa-l intipareasca in minte.Acum mai bine de unsecol, acest coltisor indepartar a fost teatrul unei trage din...
+ La Rascruce de Vanturi de Emily Bronte
.jpg)
Descriere: Reconstituirea unei pasionante povesti de dragoste esuate din cauza unor prejudecati de netrecut. In cercul stramt al unei familii, fratele intervine brutal in destinul surorii sale. Blestemul sentimentelor impiedicate sa se desfasoare in firescul lor se intinde pe mai multe generatii intr-un roman cu o atmosfera de o densitate uluitoare. Considerata una dintre cele mai frumoase carti ale literaturii din toate timpurile, La rascruce vanturi este o poveste pasionanta de dragoste si razbunare, scrisa intr-un stil alert, plin de forta, de o deosebita frumusete, care a consacrat-o pe Emily Bronte ca unul dintre cei mai mari scriitori englezi. Adineauri m-am întors din vizita făcută posacului meu proprietar şivecin, singura făptură care ar putea să mă mai tulbure aici! Într-adevăr,am poposit într-un ţinut minunat! Desigur că n-aş fi putut alege, din toatăAnglia, un loc mai la adăpost de orice frământare omenească. Unde săvârşit rai al mizantropilor; iar domnul Heath cliff şi cu mine suntem parcă anume făcuţi să ne înfruptăm din acest ţinut al dezolării. Straşnic bărbat! Totuşi, nu cred că şi-a închipuit cum mi s-a încălzit inima desimpatie pentru el când, apropiindu-mă călare, am văzut că ochii lui negrise întunecă bănuitori sub sprâncene şi că la auzul glasului meu îşi vâră, cuo hotărâre acră, degetele şi mai adânc în jiletcă. Fragment: Adineauri m-am întors din vizita făcută posacului meu proprietar şivecin, singura făptură care ar putea să mă mai tulbure aici! Într-adevăr,am poposit într-un ţinut minunat! Desigur că n-aş fi putut alege, din toatăAnglia, un loc mai la adăpost de orice frământare omenească. Undesăvârşit rai al mizantropilor; iar domnul Heathcliff şi cu mine suntemparcă anume făcuţi să ne înfruptăm din acest ţinut al dezolării. Straşnic bărbat! Totuşi, nu cred că şi-a închipuit cum mi s-a încălzit inima desimpatie pentru el când, apropiindu-mă călare, am văzut că ochii lui negrise întunecă bănuitori sub sprâncene şi că la auzul glasului...
+ Viata suprema de Gene Edward
Fragment: N-ar trebui să ne surpindă ce a creat Dumnezeu mai întâi. A creat tărâmul spiritual. Acest tărâm se potrivea naturii lui Dumnezeu. Tărâmul pe care l-a creat era invizibil, spiritual, imaterial, nefizic. Acest tărâm se potrivea cu El. După cum apa se potriveşte peştilor şi aerul părăsilor... mediul natural, organic al lui Dumnezeu reflectă natura Sa - spirituală şi invizibilă. Nu vei fi surprins de faptul că acest tărâm este adimensional, pentru că Dumnezeu este aşa. Dar, ce înseamnă aceasta? Înseamnă că îţi va fi foarte greu ca să poţi măsura pe Dumnezeu sau locul unde El trăieşte. Tărâmul acesta nu are „sus” şi „jos”, nici înălţime-lungime-adâncime. Nici greutate. Nici mărime. Nu este nici mare, nici mic. Primul tărâm, cel spiritual, nu are nimic din toate acestea. Ei bine, este adimensional. De asemenea, în tărâmul invizibil, în care trăieşte Dumnezeu nu există timp. Acest tărâm a venit în existenţă înaintea spaţiului şi timpului, şi nu are legătură cu conceptul de timp. Dacă consideri că nu-i destul, atunci gândeşte-te că în acest tărâm nu este spaţiu. Elementele numite timp şi spaţiu nu au fost încă „inventate”. Spaţiul şi timpul au de-a face cu masa. (Chiar Einstein este acela care ne asigură de acest lucru.) Masa are de-a face cu materialul. Primul tărâm (complet invizibil) nu are materie, nici masă în el. Aici nu operează legile fizicii. Celălalt tărâm este: Invizibil În afara timpului Imaterial Adimensional Spiritual Evident, ne luptăm ca să înţelegem toate aceste lucruri, pentru că noi nu am trăit niciodată într-un mediu cu asemenea trăsături ciudate. Tu eşti o creatură a spaţio-temporalului, a dimensionalului şi a fizicului. Celălalt tărâm poate înghiţi orice părticică a tărâmului vizibil, fizic, sau poate să intre în lăuntrul tău şi nu vei suferi nici un rău. După cum am mai spus, noi nu putem pricepe aceste lucruri în întregime. O altă trăsătură a primului tărâm pe care El le-a creat: nu poţi trece de aici, acolo. Poţi...
+ Conspiratia de Dan Brown
"Cel mai nou instrument de spionaj",îşi zise Delta One, uluit de fiecare dată când maşinăriei i se dădea drumul să funcţioneze. În ultima vreme, în universul micromecanicii, faptele păreau să depăşească orice ficţiune. Micro sistemele electromecanice (MEMS), sau microboţii, reprezentau cele mai noi instrumente în domeniul spionajului hightech, sau al tehnologiei de "zbor pe perete" — cum i se mai spunea. Iar lucrurile se petreceau întocmai. Deşi microscopici, roboţii controlaţi de la distanţă ţineau mai degrabă de domeniul science-fiction, deşi apăruseră pe piaţă în anii '90. În mai 1997, revista Discovery publicase un articol detaliat despre microboţi, trecând în revistă atât modelele "zburătoare", cât şi pe cele "înotătoare". Înotătorii — nanosubmarine de dimensiunea grăunţelor de sare — puteau fi injectaţi în vene, exact ca în filmul Fantastic Voyage. Acum, erau folosiţi în clinicile medicale performante pentru a ajuta medicii să navigheze de la distanţă prin arterele umane, să observe transmisii intravenoase în direct şi să localizeze blocajele arteriale fără a interveni cu bisturiul. Construirea unui microbot zburător era o chestiune şi mai simplă, chiar dacă intuiţia îţi spunea altceva. Tehnologia aerodinamică prin care o maşină putea fi făcută să zboare exista din timpuri străvechi, aşa că singura problemă care mai rămăsese de rezolvat era aceea a miniaturizării. Proiectaţi de NASA ca instrumente automate de explorare pentru viitoarele misiuni pe Marte, primii microboţi zburători aveau câţiva centimetri lungime. Între timp, descoperirile din nanotehnologie, micromecanică şi tehnologia materialelor uşoare absorbante de energie transformaseră microboţii zburători în realitate. Adevărata revoluţie fusese provocată de descoperirea unui nou domeniu — biomimica, cu alte cuvinte copierea Mamei Naturi. Aşa cum se descoperise cu repeziciune, modelele de zbor miniaturale...
"Cel mai nou instrument de spionaj",îşi zise Delta One, uluit de fiecare dată când maşinăriei i se dădea drumul să funcţioneze. În ultima vreme, în universul micromecanicii, faptele păreau să depăşească orice ficţiune. Micro sistemele electromecanice (MEMS), sau microboţii, reprezentau cele mai noi instrumente în domeniul spionajului hightech, sau al tehnologiei de "zbor pe perete" — cum i se mai spunea. Iar lucrurile se petreceau întocmai. Deşi microscopici, roboţii controlaţi de la distanţă ţineau mai degrabă de domeniul science-fiction, deşi apăruseră pe piaţă în anii '90. În mai 1997, revista Discovery publicase un articol detaliat despre microboţi, trecând în revistă atât modelele "zburătoare", cât şi pe cele "înotătoare". Înotătorii — nanosubmarine de dimensiunea grăunţelor de sare — puteau fi injectaţi în vene, exact ca în filmul Fantastic Voyage. Acum, erau folosiţi în clinicile medicale performante pentru a ajuta medicii să navigheze de la distanţă prin arterele umane, să observe transmisii intravenoase în direct şi să localizeze blocajele arteriale fără a interveni cu bisturiul. Construirea unui microbot zburător era o chestiune şi mai simplă, chiar dacă intuiţia îţi spunea altceva. Tehnologia aerodinamică prin care o maşină putea fi făcută să zboare exista din timpuri străvechi, aşa că singura problemă care mai rămăsese de rezolvat era aceea a miniaturizării. Proiectaţi de NASA ca instrumente automate de explorare pentru viitoarele misiuni pe Marte, primii microboţi zburători aveau câţiva centimetri lungime. Între timp, descoperirile din nanotehnologie, micromecanică şi tehnologia materialelor uşoare absorbante de energie transformaseră microboţii zburători în realitate. Adevărata revoluţie fusese provocată de descoperirea unui nou domeniu — biomimica, cu alte cuvinte copierea Mamei Naturi. Aşa cum se descoperise cu repeziciune, modelele de zbor miniaturale...
+ Fortareata digitala de Dan Brown
La zece mii de metri deasupra apelor calme ale oceanului, David Becker privea amărât pe ferestruica ovală a avionului. I se comunicase că telefonul de la bord nu funcţiona, aşa că n-avea nici o şansă s-o sune pe Susan. „Ce naiba caut eu aici?” se întrebă el. Răspunsul era simplu: îl solicitaseră oameni pe care pur şi simplu nu-i putea refuza. — Domnule Becker, se auzi o voce în difuzor. Ajungem în jumătate de oră. Becker dădu supărat din cap în direcţia vocii invizibile. „Minunat.” Trase parasolarul pe fereastră şi încercă să adoarmă. Însă nu se putea gândi la nimic altceva, decât la ea. Volvo-ul lui Susan opri încet la umbra gardului din role de sârmă ghimpată, înalt de trei metri. Un paznic tânăr îşi puse palma pe capota maşinii. — Legitimaţia, vă rog. Susan se conformă şi se aşeză mai bine, aşteptând să se scurgă timpul de verificare. Paznicul trecu bucata de plastic prin scanner-ul computerizat. În cele din urmă îşi ridică privirea. — Mulţumesc, domnişoară Fletcher. După care dădu imperceptibil din cap şi poarta se deschise larg. O jumătate de kilometru mai departe, Susan trebui să repete întreaga procedură în faţa unui gard electrificat, la fel de impozant. „Măi băieţi... Am trecut pe aici de un milion de ori.” Apropiindu-se de ultimul punct de control, văzu cum o santinelă masivă flancată de doi câini fioroşi şi înarmată cu o mitralieră se uită la numărul ei de înmatriculare şi îi face semn să treacă. Parcurse încă vreo 250 de metri pe Canine Road şi opri maşina în parcarea C a angajaţilor. „De necrezut”, îşi zise ea. „Douăzeci şi şase de mii de angajaţi şi un buget de douăsprezece miliarde de dolari; s-ar fi zis că o puteau scoate la capăt în week-end fără mine.” Îşi potrivi maşina pe locul rezervat ei şi opri motorul. După ce traversă terasa imensă şi intră în clădirea principală, trecu de încă două puncte de control şi ajunse În sfârşit la tunelul fără ferestre care ducea spre aripa nouă a clădirii. O cabină de control pe bază de scanare a amprentei...
+ Simbolul Pierdut de Dan Brown
.jpg)
Secretul este sa stii cum sa mori. Inca de la inceputurile timpului, secretul a fost intotdeauna sa stii cum sa mori. Initiatul de treizeci si patru de ani privi in jos, spre craniul uman pe care il tinea in palme. Teasta, aidoma unui bol, era plina cu vin rosu ca sangele. ,,Bea, isi spuse. Nu ai de ce sa te temi." Asa cum cerea traditia, isi incepuse calatoria in vesmantul ritualic al ereticului medieval dus la esafod, cu camasa larga deschisa sus, lasand sa i se vada pieptul palid, cu pantalonul ridicat pana la genunchi pe piciorul stang si maneca dreapta suflecata pana la cot. In jurul gatului ii atarna greu un lat din sfoara - un ,,cablu de remorca", asa cum il numeau confratii. Seara aceasta insa, la fel ca fratii care il priveau, era invesmanta aidoma unui maestru. Toti cei care il inconjurau purtau vesmintele de gala: sorturi din pieli de oaie, esarfe si manusi albe. La gat le atarnau giuvaierurile ceremonial, ce scanteiau in lumina palida, asemenea unor ochi fantomatici. Multi dintre cei prezenti detineau pozitii de putere in societate, insa initiatul stia ca titlurile lor lumesti nu insemnau nimic intre zidurile acestea. Aici, tot erau egali, frati jurati, uniti printr-o legatura mistica. Trecandu-si privirile pe deasupra lor, initiatul se intreba cine din exterior ar putea crede vreodata ca toti acesti oameni se reunesc cu adevara intr-un singur loc... si mai cu seama in acest loc. Incaperea avea aerul unu sanctuar din lumea antica. Adevarul insa era si mai bizar.,,Ma aflu la numai cateva strazi de Casa Alba." Colosala constructie situata. la numarul 1733 pe Sixteenth Street NW in Washington, D.C., era o copie a unui templu precrestin, templul regelui Mausol, mausoleul original... locul in care esti dus dupa moarte. Afara, la intrarea principala, doi sfincsi de cate saptesprezece tone fiecare strajuiau usile din bronz. Interiorul...
+ Pânza de păianjen de Agatha Christie
Ţipătul Clarissei primi imediat răspuns. Sir Rowland intrărepede din hol şi aprinse aplicele, în timp ce ofiţerul de poliţie Jones intră alergând pe uşile glasvandului iar inspectorulapăru în grabă din bibliotecă. Inspec torul îl înhăţă pe Jeremy. — În regulă, Warrender. Am auzit tot, mulţumesc. Şi astaeste exact dovada de care avem nevoie. Dă - mi plicul ăla. Clarissa se refugie după canapea ţinându - se de gât, iar Jeremy îi dădu plicul inspectorului, spunând cu degajare: — Aşadar a fost o capcană, nu - i aşa? Foarte inteligent. Inspectorul rosti oficial: — Jeremy Warrender, te arestez pentru că l - ai omorât pe Oliver Costello, şi te avertizez că tot ce vei spune va ficonsemnat şi va servi ca probă. — Nu- ţi irosi energia, inspectore, spuse liniştit Jeremy. Nu spun nimic. A fost un joc de noroc bun, dar n-a ţinut. — Ia- l de aici, îi ordonă inspectorul lui Jones care îl luă pe Jeremy de braţ. — Care-i problema, domnule Jones? întrebă cu răceală Jeremy. Ţi - ai uitat cătuşele? Jones îi răsuci braţul la spate şi îl scoase pe uşa glasvandului. Clătinând din cap cu tristeţe, sir Rowland se uită după el,apoi se întoarse către Clarissa. — Te simţi bine, draga mea? o întrebă el neliniştit. — Da, mă simt bine. — N- am vrut să te expun la asta, spuse a scuză sir Rowland. Clarissa se uită cu şiretenie la el. — Ai ştiut că era Jeremy, nu -i aşa? îl întrebă ea. — Dar ce v- a făcut să vă gândiţi la timbru, domnule? întrebă şi inspectorul. Sir Rowland se apropie de inspectorul Lord şi îi luă plicul. — Ei bine, inspectore, când Pippa mi - a dat plicul în searaasta, în mintea mea a sunat un clopoţel. Apoi, când amdescoperit în Who’s Who că şeful lui Warrender, sir Kenneth,e colecţionar de timbre, bănuiala mi s-a întărit, iar puţin maiînainte, când a avut neobrăzarea să bage plicul în buzunarsub nasul meu, bănuiala mi s -a transformat în certitudine. Îidădu înapoi plicul inspectorului. Ai mare grijă de el,inspectore. Vei descoperi, probabil, că e foarte valoros, pe lângă faptul...
+ Misterul Trenului Albastru de Christie Agatha
Era aproape miezul nopţii când un bărbat traversa Place de la Concorde. În ciuda haineifrumoase de blană care acoperea silueta firavă, înfăţişarea lui avea ceva josnic şirespingător.Un omuleţ cu chip de şobolan. Un bărbat, s-ar putea spune, care nu ar putea ieşivreodată în evidenţă sau care nu s-ar putea remarca în vreun domeniu. Şi totuşi, privitoruls-ar fi înşelat dacă ar fi tras o astfel de concluzie. Pentru că acest bărbat, aşa neînsemnat şineremarcabil cum părea, juca un rol proeminent în destinele lumii. într-un regat undedomneau şobolanii, el era regele.Chiar şi acum, o ambasadă îi aştepta întoarcerea. Dar el avea mai întâi o afacere deîncheiat - o afacere de care ambasada nu era în mod oficial informată. Chipul lui strălucea,alb şi ascuţit în lumina lunii. Nasul lui subţire avea o curbură abia sesizabilă. Tatăl luifusese evreu polonez, un croitor. Afacerea care în seara asta îl adusese peste hotare ar fi fost pe placul tatălui său.Bărbatul ajunse la Sena, o traversă şi pătrunse într-unui dintre cartierele râu famate aleParisului. Se opri în faţa unei clădiri înalte, dărăpănate, şi urcă la un apartament de la etajul patru. De-abia ciocăni la uşă când aceasta fu deschisă de o femeie care, în mod evident, îlaştepta. Gazda nu îi adresă nici un salut de bun venit, ci îi luă haina şi îl conduse într-unsalon cu un mobilier ţipător. Becurile aveau abajururi murdare roz, care îndulceau, dar nu puteau ascunde chipul fetei, cu masca de farduri stridente. Nu ascundeau nici trăsăturilelate, mongoloide,ale înfăţişării ei. Nu exista nici un dubiu în privinţa profesiei Olgăi Demiroff, şi nici anaţionalităţii ei. ...
+ Furtul Rubinului Regal de Agatha Christie
.jpg)
Regret enorm... spunea Hercule Poirot Fu întrerupt. Nu cu bruscheţe. Ci cu delicateţe,abilitate, dorind să-l convingă, nu să-l contrazică. -Vă rog, nu refuzaţi fără să ştiţi despre ce este vorba, domnule Poirot. Sînt probleme gra ve de stat. Colaborarea dumneavoastră va fi apreciată în cercurile cele mai înalte. -Sînteţi prea bun, făcu Hercule Poirot, dar, zău, nu mă pot apuca de ce-mi cereţi. Mai ales în acest moment al anului... Din nou domnul Jesmond îl întrerupse. Crăciunul, spuse el convingător. Un Crăciuntradiţional englezesc la ţară. Hercule Poirot tresări. Gîndul de a se duce în provin cie în acest moment al anului nu-l atrăgea. - Un Crăciun tradiţional, frumos! insistă domnul Jes mond. -Eu nu sînt englez, zise Hercule P oirot. în ţara mea, Crăciunul este pentru copii. Noisărbătorim Anul Nou. -Ah, zise domnul Jesmond, dar Crăciunul în Anglia este o mare sărbătoare şi vă asigur că laKings Lacey o să-l simţiţi în toată splendoarea sa. Este o casă veche, minunată, să ştiţi. Doar o aripă a ei datează din secolul al XlV-lea. Din nou Poirot tresări. Gîndul la un conac englezesc din secolul al XlV-lea îl neliniştea. Seaflase prea de multe ori în case cu rezonanţă istorică din provincie. Privi în jur mulţumit la apartamentul s ău modern şi confortabil, cu radiatoare şi cele mai recente mijloace de a anihila orice fel de curent. -Iarna nu plec din Londra, spuse el ferm. - Cred că nu prea vă daţi seama, domnule Poirot, despre ce chestiune serioasă este vorba. Domnul Jesmond îi ar uncă o privire însoţitorului său şi apoi se întoarse spre Poirot. Al doilea vizitator al lui Poirot nu spusese pînă atunci nimic în afară de un "bună ziua" peun ton politicos şi formal. Şedea privindu-şi pantofii bine lustruiţi, cu aerul celei mai mari di sperări pe faţa sa de culoarea cafelei. Era tînăr, pînă în 23 de ani şi se afla clar într-o situaţie nenorocită. Agatha Christie - Furtul Rubinului Regal by Marika Bug...
+ Casatorie aranjata de Julie Garwood
.jpg)
Priveghiul se sfarsise: Femeia lui Alec Kincaid fu in sftarsit coborata in locul de vesnica odihna. Vremea era uratala fel de mohorata ca expresiile de pe chipurile celor cativa membrii ai clanului aduati in jurul mormantului de pe creasta golasa. In pamant nesfarsit era ingropata Helena Louise Kincaid caci noua mireasa a viteazului conducator isi luase singura viata astfel era osandita sa zaca in afara adevarului cimitir crestin. Biserica n-ar fi ingaduit ca un trup intinat de un pacat de moarte singur sa fie depus in tarina binecuvantata. Un suflet negru era ca un mar stricat socoteau cirmuitorii bisericii iar pericolul ca putregiaul lui sa le intinze pe cele neprihanite era prea mare ca sa nu fie luat in seama. Peste oamenii din clan ploua cu galeata. Trupul neinsufletit infasurat in pledul rosu cu negru si verde al clanului Kincaid siroia de apa ingreunat cind fu culcat in cosciugul din lemn de brad proaspat taiat. Alec Kincaid se ocupa singur de aceasta treaba neingaduind nimanui altcuiva s-o atinga pe raposata lui sotie. Batranul preot, parintele Murdock, statea la o distanta respectabila de ceilalti. Parea foarte stanjenit de lipsa ceremoniei cuvenite. Nu exista nici o rugaciune pentru moartea de propria mana. Si ce alinare le-ar fi putut oferi celor indoiati cand toti stiau ca Helena era deja pe drumul spre infern? Biserica ii pecetluise jalnica soarta. Focul vesnic era singura pedeapsa pentru sinucidere. ...
+ Contele de Monte-Cristo Volumul 2 de Alexandre Dumas
A doua zi la desteptare primul cuvant al lui Albert a fost propunerea de a merge sa faca o vizita contelui. Il mai multumise in ajun, dar intelegerea ca un serviciu ca acela pe care i-l facuse merita doua multumiri. Franz, pe care o atractie imbinata cu spaima il atragea spre contele de Monte-Cristo, nu vru sa-l lase singur si-l insoti. Fura introdusi amandoi in salon. Peste cinci minute aparu contele. - Domnule conte, ii spuse Albert, inaintand spre el, ingaduiti-mi sa va repet in dimineata asta ceea ce noaptea trecuta am spus nedeslusit: ca nu voi uita niciodata in ce imprejurare mi-ati venit in ajutor si ca-mi voi aminti totdeauna ca va datorez viata sau aproape viata. - Dragul meu vecin, raspunse contele razand, exagerati obligatiile fata de mine. Imi datorati o mica economie de douazeci de mii de franci din bugetul dumneavoastra de voiaj, atata tot. Vedeti bine ca lucrul nu merita sa vorbim despre el. La randul dumneavoastra, adauga el primiti toate complimentele, caci ati fost adorabil in ce priveste linestea su adauga el, primiti toate complimentele mele, caci ati fost adorabil in ce priveste linistea si curajul. - Ce vreti, conte? spuse Albert. Mi-am inchipuit ca m-am luat la sfada cu cineva, ca a urmat un duel si am vrut sa-i fac pe banditi sa inteleaga un lucru: ca oamenii se bat pretutindeni, dar ca numai francezii se bat razand. Cu toate acestea, intrucat obligatia mea fata de dumneavoastra nu e mai putin mare, vin sa va intreb daca, prin mine, prin prietenii si prin cunostintele mele nu v-as putea folosi la ceva. Parintele meu, contele de Morcerf, care e de origine spaniola, are o pozitie inalta in Franta si in Spania. Eu si toti oamenii care ma iubesc stam la dispozitia dumnneavoastra. ...
+ Contele de Monte-Cristo volumul 1 de Alexandre Dumas
În ziua de 24 februarie 1815, santinela de la Notre-Dame de la Garde semnală "Faraonul", corabie cu trei catarge, care venea din Smirna, Triest şi Neapole.Potrivit obiceiului, o barcă porni îndată din port, o luă pe lângăcastelul If şi abordă nava între capul Morgion şi insula Rion. Îndată, de asemenea potrivit obiceiului, platforma portului Saint-Jean se umplu de curioşi; căci sosirea unui vas la Marsilia este întotdeauna un eveniment, mai ales când vasul acesta, cum era cazul"Faraonului", fusese construit, înzestrat cu cele necesare, încărcat înşantierele oraşului Phoceea, şi când el aparţinea unui armator din oraş. Î ntre timp, vasul trecuse cu bine prin strâmtoarea pe care cine ştiece zguduitură vulcanică o săpase între insula Calasareigne şi insula Jaros; ocolise Pomega şi se apropia cu toate pânzele întinse, dar aşa de încet şi cu un aer aşa de trist încât, cu instinctul care presimte onenorocire, curioşii se întrebau ce accident se va fi întâmplat la bord. Totuşi, experţii în navigaţie recunoşteau că, dacă s-a întâmplat vreunaccident, nu i s-a putut întâmpla vasului, fiindcă acesta înainta în toate condiţiile unei nave cârmuite perfect: ancora ei era slobodă, frânghiile erau desfăcute, iar lângă cârmaciul care se pregătea să îndrume"Faraonul" prin strâmtoarea portului Marsiliei se afla un tânăr cu gesturirepezi şi cu ochi iscoditori ce supraveghea fiecare mişcare a vasului şiveghea fiecare ordin al cârmaciului.Neliniştea nelămurită, care plana asupra mulţimii, cuprinsese înmod special pe unul dintre spectatorii de pe esplanada Saint-Jean î n aşafel, încât acesta nu mai avu răbdare să aştepte intrarea vaporului înport; sări într-o barcă şi vâsli spre "Faraonul" pe care îl ajunse în faţamicului Réserve. Când îl văzu pe om sosind, tânărul marinar părăsi postul de lângăcârmaci şi se sprijini, cu pălăria în mână, de parapetul vasului.Un tânăr între optsprezece-douăzeci ani, înalt, zvelt, cu ochi negri,frumoşi, şi cu păr ca abanosul; în toată fiinţa sa era acel...
+ Sfaramatorul de Inimi de Julie Garwood
In confesional era mai cald decat in iad. Perdeaua neagra prafuita de ani si neglijenta ce acoperea intrarea ingusta din tavanul custii pana la podeaua roasa de lemn nu lasa sa patrunda nici lumina zilei nici aerul. Parca te aflai intr-un cosciug pe care cineva lipsit de mine il lasase sprijinit de zid dar parintele Thomas Madden ii multumea lui Dumnezeu ca nu sufera de claustrofobie. Totusi foarte repede ajunsese la disperare. Aerul era statut si inabusitor infreunandu-i respiratia ca pe vremea cand se afla in statul Pennsilvania, alergand ultimii zece metrii carte poarta cu mingea de fotbal stransa in brate.Pe vremea aceea nu tine seama de durerea pe care o simtea in plamani si in mod sigur nici acum. Pur si simplu, facea parte din atributiile lui. Preotii mai batrani l-ar fi sfatuit sa dedice aceste suferinte lui Dumnezeu, pentru izbavirea bietelor suflete din Purgatoriu. De fapt nu vedea nimic rau in asta desi nu se putea opri sa nu se intrebe cum putea oare propria lui nefericire s-o usureze pe a altuia?! Isi cauta o pozitie mai comoda pe scaunul de stejar masiv, foindu-se ca un baiat din cor la slujba de duminica.Putea sa-si simta sudoarea alunecandu-i pe ambii obraj si pe ceafa, pana in sutana. Imbracamintea lunga si neagra era umeda de transpiratie si se indoia sincer ca putea sa mai miroase ca sapunul „Primavara irlandeza”, pe care-l folosisera de dimineata la dus.Afara, sub portalul casei parohiale unde pe peretele de piatra spoita in alb atarna termometrul si temperatura ajunsese la 34-35 grade la umbra. ...
+ Flacarile iubirii de Julie Garwood
I-au spus erou, desi nu-si facuse decît datoria. Si ca sicum asta n-ar fi fost de-ajuns, sa fie al naibii daca nu l-au pus chiar sa vorbeasca despre asta.Agentul special Samuel Wellington Kincaid fuovationat în picioare, cînd îsi termina prelegerea. Facu unmic semn din cap încercînd sa paraseasca podiumul si salade conferinte, dar a fost oprit de alt agent FBI, care insistaca, imediat ce uralele si aplauzele se vor fi potolit, Sam saraspunda la întrebari.Stiind ca trebuia sa coopereze, dadu din nou din cap siastepta ca auditoriul, format din cadeti si viitori agenti FBI,sa se linisteasca. Ca marea majoritate a oamenilor, lui Samnu-i placea sa tina conferinte, mai ales despre munca lui dinserviciul de culegere de informatii, dar acesta era unseminar de perfectionare, si din partea lui un act de bunavointa, asa ca superiorii i-au ordonat sa vorbeascadespre rolul pe care l-a avut în celebra captura a binecunoscutului Edward Chester, un dificil radicalist alb siunul dintre cei mai sireti criminali ai ultimilor ani.În ciuda opozitiei sale, Sam a fost programat saconduca cinci seminarii de acest fel, de-a lungul si de-alatul tarii. Deja îl tinuse pe primul, în Washington D.C., iar acum se afla la al doilea, în Chicago.Saptamîna cealalta urma sa zboare la Seattle, pentru altreilea si apoi mai departe, la Los Angeles. Popasul final va fi la baza navala de la San Diego, unde li se va adresacadetilor SEAL. În sinea lui, ofta la gîndul a înca treiaparitii în fata unei audiente iscoditoare, care nu voiaaltceva decît amanunte senzationale despre captura....
+ Barbatul ideal de Julie Garwood
.jpg)
Când a tăiat gâtul cuiva pentru prima oară, i-a fost rău de la stomac. Adoua oară? A început să se obişnuiască. După alte cinci sau şase ori lama bisturiului a devenit o extensie atrupului ei şi gestul a devenit firesc. Senzaţia de rău a dispărut. Nu mai simţea nelinişte, inima nu-i mai bătea cu repeziciune. Sângele n-o mai impresiona. Exaltarea dispăruse, ceea ce era un lucru bun în meseria ei. Doctoriţa Eleanor Kathleen Sullivan, sau Ellie, cum îi spuneau rudele şi prietenii, mai avea doar patru zile până să termine un stagiu extenuant într-una din cele mai aglomerate secţii de traumatologie din Midwest. Traumatologia era specialitatea ei, aşa că avusese parte de destule trupuri sfârtecate şi strivite. Era responsabilitatea ei ca medic primar săîncerce să le repare, pe lângă datoria ei de a-i instrui pe rezidenţii din primul şi al doilea an.Camera de gardă de la St. Vincent fusese plină începând cu ora patrudimineaţa, iar Ellie încheia ceea ce spera să fie ultima operaţie din acea zi,o ruptură de splină. Un adolescent aflat abia la vârsta la care să-şi poată luacarnetul de conducere, hotărâse să testeze limita vitezometrului maşinii părinţilor lui şi pierduse controlul volanului. Se răsturnase peste unrambleu şi aterizase într-un câmp deschis. Din fericire purta centura desiguranţă şi a avut şi un alt noroc: un bărbat, care se afla la mică distanţă, avăzut totul şi a chemat imediat o ambulanţă. Băiatul a ajuns la timp lacamera de gardă.Ellie era urmărită îndeaproape de trei rezidenţi din anul doi care seagăţau de fiecare cuvânt al ei. Era un profesor înnăscut şi spre.. Deosebire de nouăzeci la sută dintre chirurgii de la spitalul St. Vincent nu avea un egoexacerbat. Era uimitor de răbdătoare cu studenţii şi rezidenţii. Explica întimp ce lucra şi iar explica, până când înelegeau cu toţii de ce şi cum făcea ț un anumit lucru. Nicio întrebare nu i se părea lipsită de importanţă sau prostească, ceea ce era unul dintre motivele pentru care o idolatrizau. Şifaptul...
+ Jocurile Foamei de Suzanne Collins primul volum
.jpg)
Când mă trezesc, cealaltă parte a patului e rece. Degetele mi se întind, căutând căldura lui Prim, dar nu găsesc decât ţesătura aspră a cuverturii ce acoperă salteaua. Probabil c-a visat urât şi s-a culcat în patul mamei. Bineînţeles c-a făcut-o. Azi e extragerea. Mă ridic într-un cot. În dormitor e destulă lumină ca să le pot vedea. Surioara mea, Prim, încovrigată pe o parte, înconjurată de trupul mamei, cu obrazul lipit de al ei. În somn, mama pare mai tânără, tot veştejită, dar nu epuizată. Faţa lui Prim e tot atât de proaspătă ca o picătură de ploaie, tot atât de încântătoare ca o primulă1, de la care îi vine numele. Şi mama a fost cândva frumoasă. Sau cel puţin aşa mi s-a spus.Lângă genunchii lui Prim stă, păzind-o, cel mai urât motan din lume. Nasul strivit, o jumătate de ureche lipsă, ochii de culoarea dovleacului putred. Prim l-a botezat Buttercup 2 susţinând, cu insistenţă, că blana lui de un galben spălăcit seamănă la nuanţă cu acea floare. Motanul mă urăşte. Sau, cel puţin, n-are încredere în mine. Cu toate că s-a-ntâmplat cu un an în urmă, cred că ţine minte cum am încercat să-l înec într-o găleată când l-a adus Prim acasă. Un pisoi sfrijit, cu pântecele umflat de viermi şi colcăind de purici. Ultimul lucru de care aveam nevoie era încă o gură de hrănit. Dar Prim m-a rugat cu atâta stăruinţă, a şi plâns, aşa că a trebuit să-l primesc. Până la urmă, a fost ok. Mama l-a scăpat de viermi şi e un vânător de şoareci înnăscut. Ocazional, prinde şi câte un şobolan. Uneori, când curăţ vânatul, îi dau lui Buttercup măruntaiele. A încetat să mă mai stupească.Măruntaie. Fără stupit. Mai aproape de dragoste nu vom ajunge niciodată. Îmi dau picioarele jos din pat şi le las să alunece în cizmele de vânătoare. Pielea suplă a luat forma gambelor mele. Îmi trag pantalonii, o cămaşă, îmi îndes sub o şapcă părul negru, împletit într-o coadă lungă, şi îmi înşfac traista pentru provizii. Pe masă, sub un castron de lemn care o fereşte de şobolani flămânzi şi de pisici la fel...
+ Jocurile Foamei de Suzanne Collins al doilea volum Sfidarea
Strâng în palme sticla plată, deşi aerul îngheţat a absorbit căldura ceaiului de multă vreme. Frigul mi-a crispat muşchii. Dacă o haită de câini sălbatici şi-ar face apariţia în clipa asta, şansele de a mă căţăra într-un copac înainte de atacul lor n-ar fi în favoarea mea. Ar trebui să mă ridic, să mă mişc, să scap de înţepeneala picioarelor, însă continui să rămân locului, tot atât de neclintită ca piatra pe care stau, în timp ce zorile prind să lumineze pădurea. Nu mă pot lupta cu soarele. Nu pot decât să privesc, neajutorată, cum mă târăşte spre o zi la care de mai multe luni mă gândesc cu groază. La amiază vor sosi cu toţii în casa mea din Cartierul Învingătorilor. Reporterii, echipa de cameramani, chiar şi Effie Trinket, vechea mea însoţitoare, vor ajunge în Districtul 12, venind de la Capitoliu. Mă întreb dacă Effie o să mai poarte peruca aia absurdă, roz, sau dacă o să afişeze o altă culoare nefirească, special pentru Turneul Triumfal. Mă vor aştepta şi alţii. Un grup care să se ocupe de toate nevoile mele pe durata îndelungatei călătorii cu trenul. O echipă de experţi care să mă facă frumoasă pentru apariţiile în public. Cinna, stilistul şi prietenul meu, creatorul costumelor superbe cu care am cucerit atenţia spectatorilor în timpul Jocurilor Foamei.Dacă ar fi după mine, aş încerca să uit cu desăvârşire jocurile astea. Să nu vorbesc niciodată despre ele. Să pretind c-au fost doar un vis urât. Dar e imposibil, din cauza Turneului Triumfal. Plasat strategic, la jumătatea intervalului dintre Jocurile anuale, reprezintă metoda aleasă de Capitoliu pentru a menţine vie o spaimă iminentă. Noi, cei din districte, nu suntem siliţi doar să ne reamintim în fiecare an strânsoarea de fier a puterii Capitoliului, ci s-o şi sărbătorim, iar anul acesta eu sunt una dintre vedetele spectacolului. Trebuie să călătoresc din district în district, să stau în faţa unor mulţimi care ovaţionează şi care, în taină, mă detestă, să privesc în ochii oamenilor cărora le-am ucis co...
+ Jocurile foamei volumul 3 de Suzanne Collins
Îmi privesc pantofii, urmărind cum se aşterne pe pielea uzată un strat fin de cenuşă. Aici fusese aşezat patul pe care îl împărţeam cu Prim, sora mea. Iar acolo fusese locul mesei de bucătărie. Cărămizile şemineului prăbuşit, acum un morman carbonizat, oferă un punct de referinţă pentru localizarea restului casei. Cum altfel m-aş putea orienta în marea acestor tonuri de gri? Din Districtul 12 n-a mai rămas aproape nimic. Acum o lună, bombele incendiare ale Capitoliului au ras de pe suprafaţa pământului casele minerilor săraci din Filon, prăvăliile din oraş, până şi clădirea Justiţiei. Singurul loc care a scăpat de incinerare a fost Cartierul Învingătorilor. Nu ştiu exact de ce. Poate ca să existe o zonă locuibilă agreabilă pentru oricine din Capitoliu care este nevoit să vină în district cu afaceri. Un reporter la vânătoare de ştiri ciudate. Un comitet însărcinat să aprecieze starea minelor de cărbune. Un detaşament de Apărători ai Păcii în căutarea refugiaţilor întorşi acasă. Dar nu se întoarce nimeni, în afară de mine. Şi asta numai pentru o scurtă vizită. Autorităţile din Districtul 13 au fost împotriva întoarcerii mele. Au considerat-o o aventură costisitoare şi lipsită de sens, dat fiind faptul că sunt protejată de cel puţin o duzină de aeronave invizibile care mi se rotesc pe deasupra capului şi că nu există nicio informaţie pe care aş putea s-o aflu. Însă trebuia să văd districtul. Era o nevoie atât de imperioasă, încât am transformat-o într-o condiţie a cooperării mele la oricare dintre planurile lor. În cele din urmă, Plutarch Heavensbee, şeful creatorilor-de-joc, cel care i-a organizat pe rebelii din Capitoliu, şi-a azvârlit braţele în sus. ― Lăsaţi-o să se ducă. Mai bine să irosim o zi decât încă o lună. Poate că un mic tur al districtului e exact ceea ce-i trebuie ca să se convingă că suntem de aceeaşi parte. De aceeaşi parte. Duc mâna la tâmpla stângă, în care simt o durere ascuţită. Exact în locul unde m-a lovit Johanna Mason cu bobina de...
+ Harry Potter de J.K.Rowing volumul 1
Domnul şi doamna Dursley, de pe Aleea Boschetelor, numărul 4, erau foarte mândri că erau complet normali, slavă Domnului! Erau ultimii oameni de la care te-ai fi aşteptat să fie amestecaţi în ceva straniu sau misterios, fiindcă, pur şi simplu, nu credeau în astfel de aiureli! Domnul Dursley era directorul unei firme, numite Grunnings, care făcea burghie. Era un bărbat înalt, mătăhălos, aproape fără gât, dar avea o mustaţă foarte bogată. Doamna Dursley era blondă, foarte slabă, şi avea un gât, cam de două ori lungimea normală, ceea ce îi era de mare folos, deoarece îşi petrecea majoritatea timpului uitându-se peste gard, în curţile vecinilor, iscodind tot ce se putea. Cei doi aveau un fiu, pe nume Dudley, care era cel mai reuşit copil din lume (după părerea lor). Familia Dursley avea tot ce şi-ar fi putut dori, dar mai avea şi un secret, pe care nu vroiau în ruptul capului să-l descopere cineva! Le era insuportabil chiar şi gândul că cineva ar fi putut afla vreodată despre familia Potter. Doamna Potter era sora doamnei Dursley, dar nu se mai văzuseră de câţiva ani buni. De fapt, doamna Dursley pretindea chiar că nu are nici o soră, deoarece doamna Potter şi dragul ei soţ bun-de-nimic erau complet opuşi felului ei de a fi. Familia Dursley se cutremura numai la gândul că vecinii lor le-ar fi putut vedea vreodată rudele. Familia Potter avea şi ea un fiu, dar domnul şi doamna Dursley nu-l văzuseră niciodată şi nici nu doreau aşa ceva. Copilul era alt motiv care îi ţinea la distanţă. Cum să se joace micul lor Dudley cu un astfel de copil?!? Când domnul şi doamna Dursley se treziră în acea zi de marţi, mohorâtă şi tristă, în care începe povestea noastră, în afară de cerul întunecat, nimic nu prevestea lucrurile stranii şi misterioase care urmau să se petreacă în întreaga ţară. Domnul Dursley fredona ceva, în timp ce îşi lua din şifonier cea mai anostă cravată, bună pentru o zi de muncă, desigur! Doamna Dursley trăncănea veselă, în timp ce se străduia să-l potolească pe...
+ Harry Potter si Piatra Filozofala de J.K.Rowing volumul 2
Nu era pentru prima oară când se isca o ceartă la micul dejun, în casa de la numărul 4, de pe Aleea Boschetelor. Domnul Vernon Dursley fusese trezit dis-de-dimineaţă de un zgomot asurzitor care venea din camera nepotului său, Harry. — A treia oară pe săptămâna asta! răcni el peste masă. Dacă nu poţi să stăpâneşti bufniţa aia, va trebui să plece din casa mea! Harry încercă din nou să-i explice: — S-a plictisit... Este obişnuită să zboare în aer liber. Dacă aş putea s-o las afară măcar noaptea... — Am eu faţă de prost? se răţoi Unchiul Vernon, o bucăţică de ou prăjit atârnându-i din mustaţa stufoasă. Ştiu ce-o să se întâmple dacă i se va da drumul afară! Şi schimbă nişte priviri sumbre cu soţia lui, Petunia. Harry încercă să-l contrazică, dar fu repede acoperit de râgâitul zgomotos al lui Dudley, fiul soţilor Dursley. — Mai vreau nişte costiţă afumată! — A mai rămas în tigaie, scumpete, zise Mătuşa Petunia, aruncându-şi ochii înlăcrimaţi spre corpolentul ei fiu. Trebuie să te hrănim acum, cât mai putem... Nu-mi place cum sună felurile alea de mâncare de la cantina şcolii... — Prostii, Petunia, nu mi-a fost niciodată foame cât am fost la Smeltings! zise Unchiul Vernon cu patimă. Dudley mănâncă suficient, nu-i aşa fiule? Dudley, care era atât de gras, încât fundul i se revărsa pe ambele părţi ale scaunului de bucătărie, se întoarse rânjind spre Harry: — Dă-mi tigaia! — Ai uitat cuvintele magice, zise Harry pe un ton iritat. Efectul pe care îl avu această simplă propoziţie asupra familiei fu de necrezut! Lui Dudley i se tăie brusc respiraţia şi se prăbuşi de pe scaun, zguduind toată bucătăria, doamna Dursley scoase un mic ţipăt şi îşi acoperi gura cu mâinile, domnul Dursley fu în picioare dintr-o săritură, cu venele clocotindu-i la tâmple....
+ Harry Potter şi Prizonierul din Azkaban de J.K.Rowing volumul 3
Harry Potter era un băiat neobişnuit din mai multe puncte de vedere. În primul rând, ura vacanţele de vară mai mult decât orice altă perioadă din an. În al doilea rând, îşi dorea din tot sufletul să-şi facă temele pentru vacanţă, însă era forţat să o facă pe ascuns, în puterea nopţii. Şi pe dea¬supra, se mai întâmpla să fie şi vrăjitor. Era aproape miezul nopţii, şi stătea pe burtă în pat, cu păturile trase peste cap, ca într-un cort, cu o lanternă într-o mână şi cu o carte legată în piele („Scurtă istorie a magiei”, de Adalbert Waffling) sprijinită de pernă. Harry cerceta pagina cu vârful penei sale de uliu, căutând încruntat ceva care să-l ajute să-şi scrie eseul. Şi găsi imediat: capitolul „Ar¬derea pe rug a vrăjitoarelor în secolul al XIV-lea nu avea nici un rost - discuţii.” Pana se opri la începutul a ceea ce semăna cu un para¬graf. Harry îşi ridică ochelarii rotunzi mai sus pe nas, apropie lanterna de carte şi citi: Oamenilor non-magici (cunoscuţi mai degrabă sub nu¬mele de Încuiaţi) le era deosebit de teamă de magie în perioada medievală, dar de cele mai multe ori nu erau în stare să o recunoască. În rarele ocazii când reuşeau să prin¬dă un adevărat vrăjitor sau o vrăjitoare autentică, arderea pe rug nu avea absolut nici un efect. Vrăjitorul sau vrăji¬toarea executa o elementară Vrajă de Îngheţare a Flăcării şi apoi se prefăcea că ţipă de durere, bucurându-se între timp de o senzaţie de furnicături şi pişcături blânde. Într-adevăr, lui Wendelin cea Ciudată îi plăcea atât de mult să fie arsă, încât s-a lăsat prinsă de nu mai puţin de patruzeci şi şapte de ori, sub diverse deghizări.Harry îşi luă pana între dinţi şi căută sub pernă călimara şi sulul de pergament. Încet şi cu foarte mare grijă deschise călimara, îşi înmuie pana în cerneală şi începu să scrie, în¬trerupându-se din când în când pentru a asculta, fiindcă da¬că vreun membru al familiei Dursley auzea în drum spre baie scrijelitul penei, probabil că l-ar fi închis în nişa de sub scări pentru tot...
+ Harry Potter şi Pocalul de Foc de J.K.Rowing volumul 4
.jpg)
Sătenii din Little Hangleton încă îi spuneau „Casa Cruplud”, deşi trecuseră mulţi ani de când familia Cruplud locuise acolo. Casa era situată pe un deal, dominând satul, unele dintre ferestre fiind acoperite cu scânduri, cu ţigle lipsă din acoperiş, iar iedera îneca nestăvilită faţada. Deşi odată un conac impunător, şi de departe cea mai mare şi mai impresionantă clădire pe o distanţă de câţiva kilometri împrejur, „Casa Cruplud” era acum invadată de igrasie, abandonată şi nelocuită. Localnicii din Little Hangleton erau cu toţii de acord că vechea casă le inspira teamă. Acum o jumătate de secol, se întâmplase în ea ceva ciudat şi îngrozitor, ceva despre care sătenilor mai în vârstă le plăcea să discute când nu mai aveau subiecte de bârfă. Povestea fusese întoarsă pe toate părţile de atâtea ori, şi fusese „înflorită” în atâtea locuri, încât nimeni nu mai ştia exact care era adevărul. Totuşi, fiecare versiune a poveştii începea în acelaşi fel: „cu cincizeci de ani în urmă, la ivirea zorilor, într-o frumoasă dimineaţă de vară, pe când Casa Cruplud era încă bine îngrijită şi impunătoare, o servitoare intrase în salon şi îi găsise morţi pe cei trei membri ai familiei Cruplud”.Urlând, servitoarea coborâse în fugă dealul în sat şi adunase în jurul ei câţi oameni putuse. — Zăceau acolo cu ochii larg deschişi! Reci ca gheaţa! Încă îmbrăcaţi de cină! le zisese ea.Poliţia fusese chemată imediat şi întregul Little Hangleton fusese cuprins de nebunie, de curiozitate şi de un entuziasm mascat fără prea multă măiestrie. Nimeni nu-şi răcise gura pretinzând că îi părea prea rău după familia Cruplud, pentru că toţi membrii ei fuseseră chiar urâţi de săteni. ...
+ Harry Potter si Ordinul Phoenix de J.K.Rowling
Cea mai caldă zi de vară de până atunci era pe terminate şi o linişte somnoroasă se aşternea peste casele mari şi pătrate de pe Aleea Boschetelor. Maşinile care erau de obicei strălucitoare stăteau pline de praf în parcările lor şi peluzele cândva verzi ca smaraldul erau pârjolite şi se îngălbeneau ― pentru că folosirea furtunurilor fusese interzisă din cauza secetei. Privaţi de ocupaţiile lor cotidiene de spălare a maşinii şi de tundere a gazonului, locuitorii de pe Aleea Boschetelor se retrăseseră la umbră în casele lor răcoroase, cu ferestrele larg deschise, sperând să atragă o pală de vânt inexistentă. Singura persoană care rămăsese afară era un adolescent care stătea întins pe spate într-un strat de flori în faţa casei de la numărul 4. Era un băiat slab, cu părul negru şi cu ochelari, care avea aspectul ciudat, oarecum nesănătos, al cuiva care a crescut mult într-o perioadă scurtă de timp. Blugii săi erau rupţi şi murdari, tricoul era larg şi decolorat, iar tălpile adidaşilor se dezlipeau de la vârf. Înfăţişarea lui Harry Potter nu îl făcea plăcut de vecini, care erau genul de oameni care credeau că aspectul neîngrijit trebuia pedepsit prin lege, dar, cum în seara aceea se ascunsese după o tufă mare de hortensii, era invizibil pentru trecători. De fapt, singurul mod în care ar fi putut fi reperat era dacă unchiul Vernon sau mătuşa Petunia ar fi scos capul pe fereastra de la sufragerie şi s-ar fi uitat direct la stratul de flori de dedesubt. În ansamblu, Harry credea că trebuia felicitat pentru ideea de a se ascunde acolo. Probabil că nu era prea confortabil să stea întins pe pământul fierbinte şi tare, dar, pe de altă parte, nimeni nu se mai uita urât la el, scrâşnind atât de tare din dinţi, încât abia putea să mai audă ştirile, sau bombardându-l cu întrebări nesuferite, aşa cum se întâmplase de fiecare dată când încercase să stea în sufragerie şi să se uite la televizor cu mătuşa şi unchiul său.Ca şi când acest gând ar fi intrat în zbor pe fereastra deschisă,...
+ Litera stacojie de Nathaniel Hawthorne
Să lăsăm însă deoparte această discuţie, căci mai avem să-i comunicăm cititorului un fapt material. La moartea bătrînului Roger Chillingworth (care a interveni îniacelaşi an), o însemnată avere, aflată în Noua Anglie cî şi în cea veche, a revenit prin testamentul său, ai căruij executori au fost guvernatorul Bellingham şi reverendul Wilson, micii Pearl, fiica lui Hester Prynne. Şi astfel Pearl, spiriduşul, odrasla demonului, aşa cum unii oameni au continuat s-o privească, deveni una dintre cele mai bogate moştenitoare de atunci în Lumea Nouă. S-ar putea ca această împrejurare să fi produs o simţitoare schimbare în opinia publică ; şi dacă mama şi copila ar fi rămas acolo, de bună seamă că la vîrsta măritişului, mica Pearl ar fi putut amesteca sîngele ei sălbatic cu spiţa celui mai zelos dintre puritani. Dar la puţină vreme după moartea medicului, femeia cu litera stacojie dispăru şi, o dată cu ea, şi mica Pearl. Timp de mulţi ani, cu toate că la intervale rare cîte un zvon nesigur îşi făcea drum peste ocean, ca un lemn aruncat pe ţărm de valuri şi nepurtînd pe el decât iniţialele unui nume, nu sosi nici o ştire cu adevărat demnă de crezare. Istoria literei stacojii se trans- 247 formă în legendă. Dar vraja ei îşi păstră puterea, făcînd ca atît platforma pe care murise bietul pastor, cît şi coliba de pe malul mării unde locuise Hester Prynne să inspire şi mai departe spaimă trecătorilor. în preajma acestui din urmă loc, cîţiva copii care se jucau văzură într-o după-amiază o femeie înaltă, îmbrăcată într-o rochie cenuşie, apropiindu-se de uşa colibei. De-a lungul anilor ce trecuseră, această uşă nu mai fusese deschisă niciodată ; dar fie că femeia o descuie, fie că lemnul putred şi fierul cedară de la sine, fie că trecu prin ele ca o umbră — ea intră.In prag femeia şovăi şi se întoarse pe jumătate, căci poate gîndul de a pătrunde singură, acum cînd totul era atît de schimbat, în căminul în care avusese parte odinioară de o viaţă încărcată de atîta suferinţă, era mai...
+ Cronicile vampirilor de Anne Rice Interviu cu un vampir
Vorbeam de plantatii. Au avut o mare legatura cu transformarea mea în vampir. Dar o sa ajung si la asta. Viata noastra acolo era si luxoasa si primitiva si eram cu totii convinsi ca era extrem de atragatoare. Vezi tu, traiam mult mai bine acolo decît am fi putut s-o facem vreodata în Franta. Poate ca salbaticia pura a Louisianei facea sa ni se para astfel, dar asta era adevarul. Îmi amintesc mobila importata care umplea casa, zise vampirul zîmbind. Si clavecinul; era minunat. Sora mea obisnuia sa cînte la el. În serile de vara se aseza sa cînte, cu spatele spre usa cu geamuri deschise. Si acum îmi amintesc acordurile acelea delicate si repezi si imaginea mlastinii din spatele ei, chiparosi acoperiti de muschi care se profilau pe cer. Si apoi mai era zgomotele specifice mlastinii, un cor de glasuri ale vietatilor, strigatele pasarilor. Cred ca ne placea foarte mult. Totul facea ca mobilierul din lemn de trandafir sa para si mai pretios, iar muzica si mai delicata si fermecatoare. Chiar si atunci cînd iedera a rupt storurile de la ferestrele podului si s-a strecurat în mai putin de un an prin peretii de caramida varuiti... Da, ne placea. Tuturor, numai fratelui meu nu. Nu-mi amintesc sa-l fi auzit plîngîndu-se vreodata de ceva, dar stiam ce simtea. Tata nu mai traia pe vremea aceea si eu eram capul familiei.Trebuia sa-l apar tot timpul de mama si de sora mea, care voiau sa-l ia cu ele în vizite, sa-l duca la New Orléans la petreceri, iar el ura astfel de lucruri. Cred ca a încetat sa mai mearga undeva înainte de a împlini doisprezece ani. Rugaciunile erau importante pentru el, rugaciunile si vietile sfintilor legate în piele....
+ Cronicile vampirilor de Anne Rice Interviu cu un vampir
Vorbeam de plantatii. Au avut o mare legatura cu transformarea mea în vampir. Dar o sa ajung si la asta. Viata noastra acolo era si luxoasa si primitiva si eram cu totii convinsi ca era extrem de atragatoare. Vezi tu, traiam mult mai bine acolo decît am fi putut s-o facem vreodata în Franta. Poate ca salbaticia pura a Louisianei facea sa ni se para astfel, dar asta era adevarul. Îmi amintesc mobila importata care umplea casa, zise vampirul zîmbind. Si clavecinul; era minunat. Sora mea obisnuia sa cînte la el. În serile de vara se aseza sa cînte, cu spatele spre usa cu geamuri deschise. Si acum îmi amintesc acordurile acelea delicate si repezi si imaginea mlastinii din spatele ei, chiparosi acoperiti de muschi care se profilau pe cer. Si apoi mai era zgomotele specifice mlastinii, un cor de glasuri ale vietatilor, strigatele pasarilor. Cred ca ne placea foarte mult. Totul facea ca mobilierul din lemn de trandafir sa para si mai pretios, iar muzica si mai delicata si fermecatoare. Chiar si atunci cînd iedera a rupt storurile de la ferestrele podului si s-a strecurat în mai putin de un an prin peretii de caramida varuiti... Da, ne placea. Tuturor, numai fratelui meu nu. Nu-mi amintesc sa-l fi auzit plîngîndu-se vreodata de ceva, dar stiam ce simtea. Tata nu mai traia pe vremea aceea si eu eram capul familiei.Trebuia sa-l apar tot timpul de mama si de sora mea, care voiau sa-l ia cu ele în vizite, sa-l duca la New Orléans la petreceri, iar el ura astfel de lucruri. Cred ca a încetat sa mai mearga undeva înainte de a împlini doisprezece ani. Rugaciunile erau importante pentru el, rugaciunile si vietile sfintilor legate în piele....
+ Cronicile vampirilor Vampirul lestat de Anne Rice volumul 2
.jpg)
SÎNT Lestat, vampirul. Sînt nemuritor. Sau cam aşa ceva... Doar lumina soarelui sau căldura susţinută a unui foc intens ar putea să mă distrugă. Dar, nici în această privinţă, nu sînt sigur. Am şase picioare înălţime, o statură impresionantă în 1780, pe vremea cînd eram un tînăr muritor. Dar nu-i tocmai rău nici în zilele noastre. Părul mi-e blond şi buclat şi-mi coboară pînă aproape de umeri, dar pare alb în lumina fluorescentă. Ochii îmi sînt cenuşii, dar absorb uşor culorile albastru şi violet de pe suprafeţele încon¬jurătoare. Am nasul scurt şi fin şi o gură bine conturată, dar o idee prea mare pentru chipul meu. Gura mea poate arăta foarte răutăcioasă ori extrem de generoasă. E însă întotdeauna senzuală. Dar emoţiile şi atitudinile se reflectă mereu în întreaga mea expresie. Am o figură sugestivă. Natura mea vampirică se vădeşte în pielea excesiv de albă, care reflectă lumina şi trebuie să fie pudrată pentru a fi fotografiată. Cînd mi-e sete, arăt ca o sperietoare: pielea mi-e uscată, pergamentoasă, iar venele-mi par frînghii încolăcite în jurul oaselor. Dar acum, nu mi se mai întîmplă aşa ceva. Singurul indiciu al faptului că nu sînt muritor sînt unghiile. Sînt la fel cu ale celorlalţi vampiri. Unghiile noastre par a fi de sticlă. Unii oameni le observă, dar nu fac conexiu¬nile necesare. Acum sînt ceea ce în America se numeşte un superstar al muzicii rock. Din primul meu album s-au vîndut peste patru milioane de exemplare. Urmează să plec la San Francisco, pentru întîiul concert dintr-un turneu care mă va purta, alături de trupa mea, de la Pacific pînă la Atlantic. Postul de televiziune prin cablu MTV, consacrat muzicii rock, mi-a difuzat videoclipurile vreme de două săptă¬mîni, zi şi noapte. Au fost transmise şi în Anglia, la "Top of the Pops" şi pe Continent, probabil în unele zone ale Asiei şi în Japonia. Videocasete cu întreaga serie de videoclipuri se vînd în toată lumea. ...
+ Cronicile vampirilor Regina Damnatilor de Anne Rice volumul 3
SUNT EU, Lestat, vampirul. Mă mai ţineţi minte? Vampirul acela ajuns mare cântăreţ de rock şi care şi-a scris povestea vieţii. Un blond SUNT EU, Lestat, vampirul. Mă mai ţineţi minte? Vampirul acela ajuns mare cântăreţ de rock şi care şi-a scris povestea vieţii. Un blond cu ochi cenuşii, stăpânit de dorinţa nestăvilită de-a fi în văzul lumii întregi! Sigur că ţineţi minte! Tot ce mi-am dorit eu a fost să întruchipez răul în acest secol strălucit, în care o făptură infernală ca mine nu-şi mai găseşte locul. Ba chiar mi-am închipuit că fac o faptă bună jucând rolul diavolului. Şi tocmai pornisem pe calea cea dreaptă când am stat ultima oară de vorbă. Tocmai mă lansasem la San Francisco împreună cu o orchestră de bieţi muritori. Discul concertului a avut un formidabil succes. Iar povestea vieţii mele a fost bine primită, atât de morţii-vii, cât şi de muritori. Apoi s-a petrecut ceva neprevăzut. Eu, cel puţin, nu mă aşteptam la aşa ceva. Iar când v-am părăsit, eram, cum se zice, la marginea prăpastiei. Ei bine, s-a terminat. După cum se vede, chiar de tot nu m-am prăpădit. Altfel, nu v-aş mai ţine de vorbă. Şi peste toate s-a aşezat în cele din urmă pulbere de stele; iar gaura neînsemnată din pânza convingerilor raţionale a fost şi ea cârpită de bine, de rău. Iată-mă acum mai trist, dar mai cumpănit şi mai scrupu¬los. Şi mult mai puternic totodată, deşi partea mea ome¬nească nu mai e atât de ascunsă pe cât era odinioară, o făptură frământată şi nesătulă, care îşi adoră şi îşi detestă totodată găoacea nepieritoare şi de nepătruns în care e ferecată. Setea nu mi s-a potolit nici acum, deşi niciodată n-am avut mai puţină nevoie de sânge. Aş putea chiar să renunţ de-a binelea. Însă dorinţa ce mi-o stârneste orice făptură vie e atât de nesăţioasă, încât ştiu că n-am să mă pot opri vreodată. De fapt, nici n-a fost cândva numai nevoia de sânge, deşi sângele e tot ce îşi poate dori o făptură. E mai degrabă taina faptei: sorbitul sângelui, omorul, inimile înlănţuite în dansul...
+ Cronicile vampirilor Povestea hotului de trupuri Anne Rice Volumul 4
.jpg)
SUNT vampirul Lestat. Am o poveste pentru voi. Despre ceva ce mi s a întâmplat. Începe la Miami, în 1990, şi vreau într adevăr să pornesc chiar de acolo. Dar este important să vă pomenesc şi de vise¬le pe care le am avut mai înainte, pentru că fac parte din poveste. Mă refer la visele despre o copilă vampir, cu minte de femeie şi chip de înger, la visul cu prietenul meu muritor David Talbot. Mi am mai visat şi copilăria muritoare din Franţa ― vise cu ierni înzăpezite petrecute la castelul mohorât şi ruinat al tatălui meu, în Auvergne, pe vremea când mergeam să vânez haita de lupi care prădase sărmanul nostru sat. Visele pot fi la fel de adevărate ca şi faptele. Sau, cel puţin, aşa mi s au părut după aceea. Eram într o dispoziţie neagră când au început aceste vise; un vampir vagabond rătăcind pe pământ, uneori atât de acoperit de praf, încât nu dădea nimeni nici un semn că m ar observa. La ce bun să am plete blonde şi bogate, ochi albaştri strălucitori, haine strălucitoare, zâmbet irezistibil şi un trup bine proporţionat de un metru optzeci, care putea – în ciuda celor două sute de ani pe care îi avea de fapt ― să treacă drept trupul unui muritor de douăzeci de ani? Rămăsesem totuşi un om rezonabil, un fiu al celui de al opt¬sprezecelea secol, cel în care trăisem de fapt înainte de a mă fi născut întru întuneric. Pe măsură ce anii '80 se apropiau de sfârşit, mă schim¬basem tot mai mult faţă de vampirul ageamiu şi dichisit care fusesem odată, atât de ataşat de clasica mantie neagră şi de dantela de Bruxelles, gentlemanul cu baston şi mânuşi care dansa sub lămpile cu gaz aerian. Mă transformasem într un fel de zeu tenebros, mulţumită suferinţelor şi triumfului, dar mai ales sângelui respectabililor noştri vampiri. Aveam puteri care îmi per¬miteau să răstorn lucrurile şi chiar să înspăimânt. Aveam puteri care mă făceau melancolic, deşi nu înţelegeam întotdeauna de ce sunt aşa. Puteam, de pildă, să mă ridic în aer după dorinţă şi si călătoresc pe vânturile nopţii distanţe...
+ Cronicile vampirilor Diavolul Memnoch de Anne Rice volumul 5
SUNT Lestat. Mă cunoaşteţi? În caz afirmativ, nu vă obosiţi să citiţi următoarele câteva paragrafe. Pentru ceilalţi însă, cei care nu mă cunosc încă, aş vrea să fie dragoste la prima vedere. Iată mă, eroul întâmplărilor ce vă vor fi povestite, o imitaţie perfectă a unui bărbat alb, cu părul blond şi ochi albaştri, înalt de un metru nouăzeci. Sunt vampir, unul dintre cei mai puternici pe care i aţi putea întâlni vreodată. Colţii îmi sunt prea mici pen¬tru a fi observaţi, dacă nu cumva ţin cu tot dinadinsul să mi i arăt, sunt însă foarte ascuţiţi, şi nu las niciodată să treacă mai mult de câteva ore fără să mi doresc să sorb sânge omenesc. Desigur, sângele nu mi e necesar chiar atât de des. Nici măcar nu ştiu, de fapt, cât de des ar trebui să beau sânge, căci nu mi am pus niciodată rezistenţa la încercare. Puterea mea e monstruoasă. Pot zbura. Pot auzi spusele unor oameni aflaţi la celălalt capăt al oraşului ori chiar de cealaltă parte a globului pământesc. Sunt în stare să citesc gândurile şi chiar să le influenţez. Sunt nemuritor. Din 1789, anii au trecut fără să lase urme asupră mi. Vă întrebaţi dacă sunt singurul din stirpea mea? Nicidecum. Cunosc vreo douăzeci de alţi vampiri, răspândiţi în întreaga lume. Pe jumătate dintre ei îi cunosc îndeaproape, pe jumătate dintre aceştia îi iubesc. Acestora li se adaugă vreo două sute de vagabonzi şi străini, despre care nu ştiu nimic, dar îi aud uneori, şi, dacă nu mă înşală simţurile, ar mai fi vreo mie de nemuritori misterioşi care bântuie prin lume deghizaţi în oameni de rând. Bărbat, femeie, copil , oricine poate deveni vampir. E de ajuns ca un vampir să consimtă să ţi soarbă mai tot sângele şi să te lase apoi să l bei înapoi, amestecat cu al său. ...
+ Frumosi nebuni ai marilor orase de Fanus Neagu
.jpg)
Ceasul deşteptător, aşezat într-o cutie din solzi de şindrilă — panglici de hîrtie colorată fumegau ca o barbă de poet futurist sub podeţul cutiei — sună ora 11. La această oră înaltă din zi, garsoniera lui Radu Zăvoianu, situată la etajul III, într-un bloc din strada Brezoianu, construit cu faţa spre grădina Cişrnigiu, plutea în lumină trandafirie — efectul lustrei de cristal roz de Veneţia. — Ora unsprezece, doamna mea, ora la care se scoală frumoşii nebuni ai marilor oraşe, ora la care Dumnezeu intră călare în Cişmigiu şi împarte alune veveriţelor. Lepădă pijamaua de mătase, cu două mişcări din umeri şi o răsucire vulgară a bazinului. Oglinda imensă — 2,20 rn X 1,30 m — atîrnînd pe perete, în stingă divanului, în patru cordoane împletite şi învelite în pluş auriu, fiecare isprăvindu-se într-om canaf bogat şi moale, fură în apele ei limpezi — creastă de val oceanic în zi de iulie — un trup tînăr, mărturisit la aproape toate balerinele angajate în programul barului de noapte „Lanterna piratului". Radu Zăvoianu măsura 1,80 m, avea muşchi lungi, întărîtaţi în bazinul de înot al clubului Dinamo, pieptul şi pîntecele acoperite cu păr negru, mărunt şi des şi fin, ca al căţelelor care fată mult. Faţa prelungă şi obosită, cu semne de vărsat sub bărbia puternică — în anotimpurile reci purta fulare largi, cu capetele aruncate pe umeri, iar vara înnoda la gît un batic colorat, lăsînd impresia că-i copiază pe artiştii americani din filmele western — faţa prelungă şi nasul puţin coroiat semănau nelinişte sau repulsie în oamenii cu care venea pentru prima dată în contact, îl salvau ochii negri, mari, melancolici şi flămînzi, ochi de soldat dintr-o garnizoană arabă. Dacă ochii sînt ferestrele sufletului, atunci ochii lui, mereu umezi, bătînd în verde fosforescent în clipele de extremă emoţie, exprimau spaimă, o spaimă întinsă peste 30 de ani de viaţă. ...
+ Avatarul de Poul Anderson
Cu toate acestea, dorea o privelişte mai familiară. O sur¬prindea nevoia încurajării pe care i ar fi oferit o ei hlo¬theta, pentru care tot ceea ce se vedea nu era decât un voal pe care l purta realitatea. Ultimii opt ani tereştri trebuie c o solicitaseră mai profund decât îşi dădea seama. Nedorind să aştepte ore, eventual zile întregi, până să l poată revedea pe Sol, tastă pe keyboardul din faţa ei, comandând scannerului să i l arate pe Phoebus. Îl întrezărise când se îndrepta spre exterior, şi toată viaţa îl văzuse în nenumărate imagini. Avea casca pe cap, cuplajul la computer, la banca de memorie şi la instrumentele navei fiind deja realizat. În secunda de după ce dorise acea localizare celestă, o şi calcu¬lase. Pentru ea, operaţiunea avea un caracter cotidian: semăna cu senzaţia de a şti încotro să şi mişte mâna pentru a lua un obiect sau a percepe din ce direcţie provenea un sunet. Nu avea nimic ezoteric. Imaginea se comută pe un alt sector. Apăru un disc, puţin mai mare decât Sol sau Luna văzute de pe Pământ, o idee mai galben, de tip G5. Luminescenţa fotosferică, mai mare cu zece la sută decât cea pe care o primea Pământul, fusese redusă automat pentru a n o orbi. Splendorile mai moderate rămâneau neafectate. Astfel, distinse petele de pe suprafaţă, protu-beranţele din jurul limbului, irizaţiile coroanei, aripile zvelte ale luminii zodiacale. Da, îşi spuse, frumuseţea lui Phoebus e de acelaşi gen cu a soarelui meu. A lui Centrum nu, şi abia acum simt într adevăr câtă singurătate inspira lipsa aceea. Tastă în continuare, solicitând o imagine a lui Demeter. Putea să rezolve această problemă şi fără ajutor intelectual. Imediat dupa tranzit Emissari încă mai plutea în apropierea porţii şi ocupa o poziţie Lagrange 4 în raport cu planeta, aflată pe aceeaşi orbită, deşi cu şaizeci de grade avans. Scannerului nu i rămânea decât să străbată ecliptica, pentru a găsi obiec¬tivul dorit. De la distanţa de 0,81 unităţi astronomice, neamplificat, Demeter semăna cu stelele...
+ Vis in alb Cuvantul Mireselor de Nora Roberts
.jpg)
Cu ocazia celei de-a opta aniversări, tatăl cel fermecător, şi de cele mai multe ori absent, al lui Mackensie îi trimise un aparat de fotografi at Nikon. Ea nu îşi exprimase niciodată interesul pentru fotografi e şi, la început, îl lăsase deoparte, alături de celelalte cadouri ciudate, primite de la el după divor . Însă mama lui Mac îl pârâse mamei sale, iar bunica îl bombănise şi se plânsese de „tâm pitul şi nefolositorul Geoffrey Elliot“ şi de aparatul de fotografi at pentru adul i, un cadou nepotrivit pentru o feti ă. Mai bine să-i fi trimis o păpuşă Barbie. Deoarece, din principiu, îi plăcea să o contrazică pe bunica ei, interesul lui Mac pentru aparatul de fotografi at crescu dintr-odată. Pentru a-şi enerva bunica – oricum îşi petrecea vara în casa lor, în loc să meargă la căminul pentru pensionari din Scottsdale, unde Mac sus inea cu tărie că îi era locul –, Mac începu să poarte cu ea peste tot aparatul marca Nikon. Se juca şi experimenta. Făcea poze cu camera ei, cu propriile picioare, cu prietenii ei. Fotografi ile erau ori înce oşate şi întunecate, ori neclare şi spălăcite. Din cauza acestor insuccese şi a divor ului iminent dintre mama sa şi tatăl ei vitreg, interesul pentru Nikon începu din nou să scadă. Nici la câ iva ani după aceea nu reuşi să îşi dea seama ce anume o determinase să-şi ia aparatul cu ea la Parker, la un joc de „Ziua Nun ii“ organizat într-o duminică frumoasă de vară. Fiecare detaliu al nun ii tradi ionale din grădină fusese atent planifi cat. Mireasa Emmaline şi mirele Laurel aveau să îşi rostească jurămintele sub un decor din trandafi ri. Emma urma să poarte voalul şi trena din dantelă, făcute de mama lui Parker dintr-o fa ă de masă veche, în timp ce Harold, golden retrieverul bătrân şi blând al lui Parker, urma să o conducă la altar, pe aleea din grădină. Oaspe i de onoare erau păpuşile Barbie şi Ken, alături de alte personaje din desene animate şi de tot felul de animale din pluş...
+ Fructele Maniei de John Steinbeck
Cele de pe urmă ploi au căzut domol peste regiunile cu pământ roşcat şi o parte din cele cu pământ cenuşiu ale Oklahomei, şi de aceea n-aumai crestat întinderile golaşe. Plugurile treceau înainte şi înapoi peste dârele lăsate de şuvoaie măru nte. Ploile din urmă au săltat iute grânele şi au împrăştiat petice de buruieni şi iarbă pemarginile drumurilor, iar întinderile cenuşii şi cele roşii - întunecate au început să se piardă sub un acoperământ de verdeaţă. În ultima parte a luniimai cerul a pornit să pălească şi norii, care primăvara atârnaseră vreme îndelungată în înalt, ca nişte gheme pufoase, s-au risipit. Zile în şir soarele şi -a aruncat razele fierbinţi peste grânele ce se înălţau, până când un tiv cafeniu s-a întins pe marginile fiecărei limbi de verdeaţă. Norii s-aumai arătat, apoi s-au dus şi, după o vreme, n-aumai făcut nicio încercare de a reveni. Buruienile şi -au cernit verdele frunzelor, ca să se ape resingure, şi nu şi -au mai întins stăpânirea. Faţa pământului s-a scorojit, prefăcându -se într -o crustă subţire şi scorţoasă, iar soarele a pălit, aşa încât şi pământul a început să pălească, roşindu -se în regiunile cu pământuri roşcate şi albindu-se în cele cu pământuri cenuşii. Prin şanţurile săpate de ploi pământul s-a fărâmiţat, al cătuind subţiri şuvoaie de ţărână uscată, în care hârciogii şi leii-furnicilor stârneau mici avalanşe. Şi pe măsură ce zi după zi soarele arzător îşi arunca văpaia, frunzele grânelor tinere îşi pierdeau vigoarea şi prospeţimea; mai întâi, se îndoiau uşurel spre pământ, apoi, când fâşiile taridin mijloc slăbeau şi ele, foile se plecau cu totul.Pe urmă sosi luna lui iunie, iar soarele străluci cu şi mai mare tărie. Dungile cafenii de pe margineafoilor de porumb se întinseră şi se răsuciră înăuntru. Buruienile se închirciră şi se strânseră înspre rădăcini. Aerul parcă se subţie şi ceruldeveni spălăcit; ...
+ Mizerabilii de Victor Hugo
Dacă intraţi într-o bibliotecă publică şi cereţi Mizerabilii, este foarte probabil că volumele pe care le veţi căpăta vor avea copertele glorios ostenite de cercetarea neostenită a numeroşilor cititori care le-au avut în mînă. De asemenea, este probabil să întîlniţi Mizerabilii în biblioteca particulară a foarte multor oameni ai muncii. Romanul l u i Hugo a fost de la început, şi este şi astăzi, o carte foarte citită, fin bibliotecile din Moscova ea se găseşte în sute şi mii de exemplare. în ţările capitaliste, ziarele cele mai apropiate de popor, ca VHumanii i în Franţa, o publică în foileton. Cînd cineaştii o 'transpun în film, sînt siguri că sălile vor fi pline. Această operă literară este, poate, din întreaga creaţie a lui Hugo, cea prin care scriitorul a păstrat cel mai strîns contact cu masele populare. Caracterul ei de „epopee a poporului" a fost apreciat ca atare şi de marii scriitori -ai lumii. Lev Tolstoi considera Mizerabilii ca modelul romanului care merită să aibă răsunet mondial. Iar Alexei Tolstoi scrie, vorbind de autorul Mizerabililor şi de influenţa acestuia asupra anilor tinereţii sale : „...îmi umplea inima de un umanism nelămurit, dar plin de foc. Din fiecare clopotniţă mă privea Quasimodo şi îl vedeam pe Jean Valjean în fiecare drumeţ sărman." Formula aduce lapidar explicaţia esenţială a viabilităţii romanelor poipulare ale lui Victor Hugo şi, în special, a Mizerabililor: un umanism plin de foc. Că acest umanism este „nelămurit" sau, mai curînd, că nelămuririle autorului aburesc uneori cu caracterul lor utopic şi idealist mesajul romanului, aceasta nu-i stinge văpaia, nelămuririle fiind în genere explicabile istoriceşte. Flacăra rămîne dincolo de aburi. ...
+ Mizerabilii de Victor Hugo volumul 2
.jpg)
Acum o jumătate de veac nimic nu semăna mai mult cu o poartă obişnuită care închide un gang ca poarta cu numărul 62 din ulicioara Picpus. Poarta asta, de obicei întredeschisă în felul cel mai îmbietor, lăsa să se vadă două lucruri, care n-au în ele nimic prea funebru: o curte împrejmuită cu ziduri acoperite de viţă şi chipul unui portar care leneveşte. Deasupra zidului din fund se zăreau arbori înalţi. Cînd curtea era înveselită de o rază de soare, cînd portarul era înveselit de un pahar de vin, era greu să treci prin faţa numărului 62 din ulicioara Picpus fără să-ţi dea prin gînd ceva vesel. Cu toate astea, întrevedeai şi un loc întunecat. Pragul zîmbea, dar casa se ruga şi plîngea. Dacă izbuteai, ceea ce nu era de loc lesne, să treci pragul — lucru cu neputinţă aproape pentru toată lumea, pentru că exista un „deschide-te, Sesame !" ' pe care trebuia să-I ştii — dacă, după ce treceai pragul, intrai Ia dreapta într-o sală mică de unde începeau nişte trepte strînse între doi pereţi şi atît de înguste încît nu avea loc să treacă decît o singură persoană, dacă nu te înfricoşa spoiala galbenă ca penele scatiului cu bordura cafenie, care acoperea scara asta, dacă te încumetai s-o urci, coteai o dată, de două ori şi ajungeai Ia primul etaj pe un coridor unde cu o stăruinţă liniştită. Scara şi coridorul erau luminate de două ferestre frumoase. Coridorul făcea o cotitură şi se tntuneca. Dacă ajungeai după colţ, dădeai după cîţiva paşi de o uşă cu atît mai tainică cu cît nu era închisă. O împingeai şi te găseai într-o odăiţă de vreo şase picioare, pătrată, pardosită cu piatră, spălată, curată, rece, tapetată cu hîrtie cu floricele verzi de un franc jumătate sulul. Lumina zilei, albă şi mată, venea printr-o fereastră mare împărţită în ochiuri mici, care era la stînga şi ţinea cît toată lărgimea odăii. Dacă te uitai, nu vedeai pe nimeni; dacă ascultai, nu auzeai nici un pas şi nici un murmur de voce omenească. Peretele era gol; camera nu era mobilată ; nu exista în ea nici...
+ Focuri Ascunse de Sandra Brown
Căldura soarelui de septembrie era ca un atac fizic pentru tînăra care coborî din tren în gara Austin. Obrajii ei albi ca fildeşul erau uşor îmbujoraţi şi cîteva şuviţe de păr negru ca abanosul scăpau din cocul de sub pălărie. îşi făcea vînt cu o batistă dantelată în timp ce se uita prin mulţime după o pălărie Sietson familiară şi după bărbatul înalt, cu părul alb, care ar fi trebuit să o poarte. O mulţime destul de numeroasă se adunase la gară pentru sosirea trenului de amiază de la Fort Worth. Unii îşi îmbrăţişau fiii care se întorceau, alţii îşi luau rămas bun de la cei care se îmbarcau. Atenţionări de a scrie curînd şi de a avea grijă se făceau într-un amestec de engleză şi spaniolă, iar şuieratul trenului era ca o percuţie pentru orchestra aceea discordantă. Cu o îndemînare nemaipomenită, hamalii împingeau cărucioare lungi încărcate cu bagaje, reuşind să ocolească femei în vîrstă, oameni de afaceri şi copii. Femei mexicane, îmbrăcate în rochii largi şi viu colorate, se plimbau pe peron vînzînd bomboane, flori şi tot felul de suveniruri texane. "Vaqueros" stăteau rezemaţi leneş de clădirea gării, jucîndu-se cu lasouri, răsucind ţigări sau uitîndu-se la trenul în care ezitau să urce, deoarece preferau aerul liber şi cerul senin al Texas-ului. Mulţi din aceşti cowboys o observaseră pe tînăra care se uita la fiecare trăsură care se apropia. Ochii ei cenuşii care, cu numai cîteva clipe în urmă, fuseseră plini de emoţie, începură să se întunece de nelinişte cînd mulţimea se împuţină. Fusta îi foşnea ademenitor în spate cînd măsura peronul în lung şi-n lat. Pantofii delicaţi şi încheiaţi pînă sus cu nasturi bocăneau pe scîndurile netede cu fiecare pas. ...
+ Secretul 1+ de Julie Garwood
S-au împrietenit înainte de a fi destul de mari ca să înţeleagă că ar fi trebuit să se urască.Cele două fetiţe s-au întâlnit la festivalul anual de vară ţinut pe hotarul dintre Scoţia şi Anglia.Era pentru prima dată când Lady Judith Hampton se ducea la jocurile scoţiene, prima plecare adevăratădin casa ei izolată în vestul Angliei, şi era atât de copleşită de toată aventura, încât abia-şi putea ţine ochiiînchişi în timpul somnului de după-amiază. Avea atât de multe de văzut şi de făcut, iar pentru o fetiţăcurioasă de numai patru ani, mai erau şi numeroase pozne care-o aşteptau să le facă.Frances Catherine Kirkcaldy făcuse deja o boroboaţă. Tăticul ei îi dăduse o scăltoacă zdravănă laspate, apoi o luase pe urmăr ca pe un sac de nutreţ, ducând-o peste câmp. O aşezase pe o stâncă netedă,departe de toate cântecele şi dansurile, şi-i poruncise să stea acolo până se cumintea, când urma el s-o iaînapoi. Trebuia să folosească acel răgaz de linişte pentru a medita la păcatele ei.Întrucât nu avea nici cea mai vagă idee ce însemna a medita , Frances Catherine îşi spuse că nu sedatora să îndeplinească acea poruncă. Este cu atât mai bine, căci avea destule pe cap îngrijorată de albinagrasă care zbura bâzâind în jurul ei.Judith asistase la pedeapsă, şi-i era milă de fetiţa cu faţa pistruiată şi înfăţişare caraghioasă. Ştiacă ea, sigur ar fi plâns dacă unchiul ei Herbert ar fi bătut-o la fund, dar fetiţa cea roşcovană nici măcar nuse strâmbase când o plesnise tatăl ei.Se hotări să intre în vorbă cu ea. Aşteptă ca tatăl ei să n-o mai ameninţe cu degetul, pornind ţanţoşînapoi peste câmp, apoi îşi ridică poalele fustei şi o luă la fugă pentru a se strecura spre stâncă prin spate. — Tăticul meu nu m-ar fi bătut niciodată, se lăudă Judith, în loc de prezentare.Frances Chaterine nu întoarse capul să vadă cine-i vorbeşte. Nu îndrăznea să-şi ia privirea de laalbina care se oprise pe stâncă, lângă genunchiul ei stâng.Judith nu se lăsă descurajată de tăcerea ei. — Tăticul...
+ Barbatul Meu, Iubirea Mea de Julie Garwood
În tăcere, cavalerul se pregătea pentru bătălie. St ătea călare pe o bancă de lemn, cu picioarele lungi şi musculoase întinse înainte, în timp ce scutierul îi trăgea pe trup pantalonii de zale. Apoi se ridică şi-l lăsă pe un altul să-i încheie pieptarul greu peste cămaşa de bumbac matlasat. În sfârşit, îşi ridică braţele bronzate, pentru ca spada, un dar nepreţuit căpătat de la însuşi William, să-i fie prinsă în scoaba metalică de la cingătoare. Cugetul nu-i stătea la îmbrăcăminte nici la împrejurimi, ci la bătălia care urma, şi revedea chibzuit în minte strategia pe care avea s-o folosească pentru a învinge. Un tunet îi rupse firul gândurilor. Încruntat, cavalerul deschise intrarea cortului şi ridică privirea spre norii grei, înlăturându-şi părul negru de pe guler. În spatele lui, cei doi scutieri îşi vedeau de treburi. Unul luă cârpa îmbibată în untdelemn şi începu să dea încă un lustru scutului. Al doilea se urcă pe scăunel şi rămase în aşteptare, cu coiful fără mască al cavalerului în mâini. Slujitorul stătu astfel câteva clipe, înainte ca războinicul să se întoarca şi să vadă casca. O refuză, cu o clătinare din cap, alegând primejdia oricărei răni în schimbul mişcării slobode. Deşi se încruntă, scutierul nu spuse totuşi nimic, căci observase căutătura cruntă de pe chipul războinicului. O dată înveşmântat, cavalerul se întoarse şi porni cu paşi mari spre puternicul său armăsar. Sări în şa şi, fără o privire în urmă, ieşi din tabără. Cavalerul căta singuratatea înainte de bătălie, aşa că galopă din răsputeri până-n pădurea din vecinătate, fără să-i pese de crengile joase ce-l zgâriau şi pe el, şi pe bidiviu. Ajuns pe culmea unui dâmb, îşi struni calul ce fornăia şi privi cu băgare de seamă spre conacul de jos. Mânia îl cotropi din nou când se gândi la necredincioşii cuibăriţi în castel, dar şi-o înlătură....
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Spuneti-va parerea !!